Articol de Conf. univ. dr. Florina Pînzaru
În interval de numai trei zile, Europa a fost iar zguduită de atacuri sinucigașe: a fost întâi Istanbul, sâmbătă, după care a urmat Bruxelles, marți. Cum lumea de azi este cosmopolită, am avut cunoscuți care au trecut pe lângă pericol ca prin urechile acului în ambele cazuri. Omenește vorbind, primul meu gând s-a îndreptat către ei. Imediat, m-am gândit și la mine: dacă aș fi fost chiar eu acolo? Poate că este o abordare egoistă – și cu siguranță este – dar rămâne umană. Ne pasă de obicei de noi, de ai noștri și apoi de alții. Acesta este un mod de gândire absolut explicabil la nivel individual, dar ce se întâmplă la nivel macro?
Am vizitat de curând Polonia în calitate de Visiting Professor și am observat câteva lucruri care m-au pus pe gânduri. Unul dintre ele, oricât de derizoriu ar putea părea, este calitatea trenurilor și a gărilor. Da, ați citit corect – și voi explica imediat trecerea de la primul paragraf la acest exemplu.
Citisem despre gradul de absorbție a fondurilor europene în Polonia, dar informațiile sunau abstract și îndepărtat. A fost nevoie să ajung acolo ca să realizez ce se poate face de fapt când folosești în mod eficient oportunități precum cele reprezentate de finanțările UE: trenuri precum cel din fotografie, gări complet renovate, aproape toate blocurile cu fațade refăcute de arată ca noi, asfalt în toate satele (de orașe nu mai vorbesc) ș.a.m.d. Prin comparație, infrastructura românească arată, atunci când există, ca după un război nimicitor.
Instantaneu din Intercity-ul Varșovia – Cracovia.
Să ne întoarcem de la exemplul polonez la problema atentatelor care ne-au zguduit în ultimele zile și mai ales la cele de la Bruxelles. Care ar fi legătura?
Într-o lume a statelor privatizate, după cum le numea Bertrand Badie, dominate de o gândire a elitelor de orientare business, Uniunea Europeană s-a dovedit în ultimii ani un fel de imobil cu 28 de apartamente și o asociație de administratori de bloc birocratici, cu un comportament de paznic neimplicat ce lasă locatarii să se auto-organizeze și care uneori mai adaugă câte un etaj. Unii locuitori din imobilul UE au fost harnici și gospodari și au folosit oportunitățile administrației, așa cum a fost cazul Poloniei, iar alții, mai puțin – după cum este cazul României. În unele situații, vecinii au continuat să se organizeze la nivel de palier, uneori ca răspuns față de birocrația întregului bloc, așa cum este cazul Grupului de la Vișegrad (cu abordări uneori contestate de ceilalți vecini) – și, în general, blocul a ajuns să arate neuniform.
Acest aspect eterogen nu înseamnă însă doar un decalaj de design, ci arată o problemă profundă, aproape dureroasă. Un asemenea bloc nu are nevoie doar de administratori care să dea o monedă (parțial) comună și multe reguli care, odată respectate, pot deveni oportunități excelente de dezvoltare la nivel micro. Un asemenea bloc are nevoie de leadership. Mai mult, are nevoie de o forță care să ducă la crearea unei identități comune.
Ultimii ani au arătat tot mai clar ce înseamnă o adunare fără direcție concretă și fără identitate construită programatic. Mai multe țări europene au început să se comporte ca familiile din apartamentele unor blocuri în care se vopsește doar un balcon, se curăță un singur palier, se izolează termic numai un perete. Unele țări s-au dovedit de fapt apartamente frumoase cu camere în care există membri de familie adoptați, neintegrați, frustrați și care au început să se îndrepte împotriva propriilor spații de locuit. Și întregul bloc s-a zguduit atunci când acești membri adoptați au aruncat în aer părți ale țărilor în care locuiesc, în timp ce administratorii blocului continuau să se comporte birocratic și să lanseze programe abstracte și dificil de înțeles de către locuitorii din apartamente.
De la lansarea monedei euro, aceasta a fost singurul element comun și palpabil care să ne aducă aminte că suntem, toți, parte a aceleiași Uniuni Europene. Numai că moneda euro nu are suflet cu care să rezoneze un om și, totodată, nu este a tuturor cetățenilor UE, după cum nici Spațiul Schengen nu este sinonim cu UE. Mi s-a întâmplat, la nivel individual, de mai multe ori în ultimii ani, ca pe aeroporturi europene să mi se spună că nu sunt europeană – mă îmbarcam pentru zborul de București, de la zona de plecări non-Schengen. Pentru europeanul de rând care lucra la aeroport, dacă nu ești în Schengen, nu ești european.
Poate că este cazul ca Uniunea Europeană să se întoarcă, măcar în al doisprezecelea ceas, spre ideile visului fondatorilor săi și să nu se mai comporte ca un administrator de bloc. Țările sunt formate din oameni și oamenii au nevoie de identitate comună, de integrare care nu creează frustrări, de o direcție. Nu toate țările europene pot să se organizeze suficient de bine ca Polonia pentru a avea trenuri, autostrăzi și gări dezvoltate deoarece știu să folosească oportunitățile de la centru. Nu toate țările europene au nevoie doar de sprijin de business și infrastructură – ci pot avea nevoie de ghidaj cum să reducă diferențele de dezvoltare și mentalitate care se pot dovedi distructive pe propriul teritoriu.
Poate că este o utopie, dar o identitate comună, asumată atât emoțional, cât și rațional, ar fi mai potrivită: blocul ar fi mai uniform, așa cum s-a sperat când a fost proiectat, frustrările ar putea fi reduse. Poate chiar i-ar face și pe adoptații unora dintre statele europene să nu mai aplece urechea la cântecele de sirenă ale unor organizații care nu respectă ideea de viață. Numai că identitatea comună nu se construiește cu o monedă și birocrație, ci cu educație,, viziune implicare constantă pe teren și leadership.
