Noua dezordine informaţională. De la hiper-emoţii la hiper-idei

Articol de Alina Bârgăoanu

Trăim într-o epocă post-adevăr, post-ordine, posibil chiar „post-Occident”, după cum sintetiza documentul programatic al Conferinţei de Securitate de la München din anul 2016. Marea „descoperire” a acestei perioade post-ORICE este (re)descoperirea comunicării, a forţei acesteia de fixa interpretări, de a pune şi răspândi etichete, de a exercita o adevărată tiranie asupra tuturor celorlalte câmpuri ale societăţii – politic, economic, social. Numai în timpul celui de-al doilea Război Mondial şi imediat după terminarea acestuia s-a mai bucurat comunicarea de un astfel de statut, a mai stârnit atâtea polemici, nedumeriri şi temeri, numai atunci specialiştii în comunicare au fost implicaţi în chiar inima proceselor de câştigare a războiului şi, ulterior, în cele de reconstrucţie şi dezvoltare post-conflict. De ce comunicarea – mai cu seamă în latura sa strategică – a fost, aparent, uitată, de ce a fost nevoie de acest arc peste timp pentru recuperarea ei – sunt întrebări la care va trebui să medităm de sine stătător.

În epoca post-adevăr şi post-ordine, comunicarea cunoaşte forme şi canale de manifestare pe care de abia începem să le desluşim. Fake news, misinformation, narrowcasting, realitate augumentată, viral autobots, uzine pentru generat like-uri, algoritmi care generează conţinut, armate de troli, propagandă computaţională: tot atâţia termeni care încearcă să fixeze „noua dezordine informaţională”, schimbările, chiar malformaţiile pe care le suferă ecosistemul informaţional al zilelor noastre ca urmare a posibilităţilor nelimitate oferite de tehnologie. Termenul de emerging media începe să fie preferat celui de social media, pornind de la recunoaşterea recentă că „there is nothing social about social media”. Interesant este că social/emerging social media prezintă o combinaţie paradoxală între un conţinut care poate fi generat şi mai ales pus în circulaţie în mod automat, pe bază de algoritmi, şi hiper-emoţie. Aşadar, pe de o parte, un conţinut desprins de contexte sociale sau care poate fi adaptat, fără greutate, oricărui context social, şi hiperemoţie, polemică, violenţă simbolică. Efectele în plan social şi politic ale acestei combinaţii unice şi paradoxale între conţinuturi generate şi mai ales amplificate de tehnologie şi hiper-emoţii sunt diverse: enclavizare ideologică şi socială, confuzie, neîncredere, paralizie, ură, intoleranţă, furiocraţie. Emerging media nu creează „satul global” – ne amintim de celebra frază a lui Marshall McLuhan, ci „sate globale”, enclave intransigente, puţin deschise schimbului. Putem vorbi despre un adevărat „Facebook defect” (referirea la Facebook fiind mai curând de natură generică): emerging media oferă posibilităţi nebănuite în ceea ce priveşte exprimarea, participarea, mobilizarea, dar, simultan, oferă posibilităţi la fel de nebănuite în ceea ce priveşte dezinformarea şi informarea eronată, confuzia, divizarea, polarizarea; sunt, cu alte cuvinte, săbii cu două tăişuri.

Aşadar, noua dezordine informaţională – un termen pe care îl consider mai potrivit şi cu siguranţă mai cuprinzător decât cel de „fake news” – este organic legată de apariţia şi explozia emerging media. Acestea creează infrastructura tehnologică pe care circulă instantaneu fake news, fake visuals, opinii şi interpretări deconectate de fapte; şi, mai ales, multe multe emoţii. Sunt de acord cu opinia unei cercetătoare de la Shorenstein Center on Media, Politics and Public Policy de la Harvard Kennedy School potrivit căreia, pentru a ne putea apăra împotriva dezinformării şi dezordinii informaţionale din mediul digital, ar trebui să practicăm cu toţii un gen de „scepticism emoţional”. Reacţia viscerală pe care ar stârni-o o secvenţă informaţională sau pseudo-informaţională (ocolesc în mod deliberat termenul de ştire) ar trebui să nu constituie, aşa cum se întâmplă în acest moment, motorul care să ne pună în mişcare pentru a o comenta sau redistribui. Dimpotrivă, tocmai o stare emoţională exacerbată ar trebui să ne pună în gardă şi să ne întârzie/anuleze răspunsul.

Chiar dacă magnitudinea noii dezordini informaţionale se datorează, organic, exploziei emerging media şi posibilităţilor nelimitate oferite de tehnologie, media tradiţionale sunt parte a fenomenului. Faptul că mass-media tradiţionale şi-au pierdut, în mare parte, credibilitatea – singura monedă de schimb în comunicare – reprezintă unul dintre factorii care amplifică dezordinea şi debusolarea. Să menţionăm numai faptul că termenul de „fake news” a fost introdus în mainstream-ul vocabularului politic de către actualul Preşedinte american Donald Trump, care acuza CNN-ul (un gen de simbol pentru media tradiţionale din SUA şi din întreaga lume) de faptul că răspândeşte „fake news”. Iar săptămâna aceasta, tot Preşedintele Donald Trump a acordat „Premiile fake news” nu platformelor tehnologice gen Facebook sau Twitter, ci reprezentanţilor mass media tradiţionale: CNN, ABC News, Washington Post, New York Times, Times, Newsweek.

Ecuaţia emerging media – media tradiţionale este una complicată. Cercetările în domeniu – aflate la început – relevă lucruri oarecum contraintuitive, care par a contrazice retorica „eliberării”, a „spaţiului informaţional alternativ” promovate de influencer-i. Un astfel de rezultat arată, de exemplu, că tocmai cei care nu au încredere – de plano – în mass media tradiţionale (televiziune, presă scrisă) şi care folosesc emerging media pentru a evita ceea ce ei consideră a fi „manipularea” din partea primelor sunt mai predispuşi la afirmaţii false, la pseudoinformaţii, la ştiri contrafăcute, dezinformări etc. Ecuaţia este şi mai mult îngreunată de faptul că atacul la adresa instituţiilor tradiţionale de presă se corelează cu atacul la adresa TUTUROR instituţiilor tradiţionale ale democraţiilor liberale; se corelează cu puternica retorică anti-sistem, anti-establishment, anti-politică, anti-expertiză. Rezultă de aici că mass media tradiţionale, împreună cu toate celelalte instituţii tradiţionale ale democraţiilor liberale sunt, trebuie să devină parte a soluţiilor de reordonare a spaţiului informaţional.

Şi iată, ne lovim din nou de cuvântul „soluţie”. Sunt acestea posibile, sunt dezirabile? Se poate argumenta cu destulă siguranţă că fake news şi, în general, dezordinea informaţională din mediul digital sunt „here to stay”, că fac parte din fibra societăţilor în care trăim. Şi că pretenţia de a le combate nu reprezintă decât o altă fantezie a celor care împărtăşesc prezumţia că (emerging) media pot fi controlate. Fără a împărtăşi această prezumţie, cred că se pot identifica, totuşi, soluţii, mai ales dacă definim mai exact spectrul de manifestări ale dezordinii informaţionale, mai precis, cei 8P care contribuie la crearea ei: poor journalism, parody, (to) provoke, passion, partisanship, profit, political influence/ power, propaganda (am păstrat termenii în limba engleză pentru a păstra ideea celor 8P). Factori la putem adăuga: lipsa unor structuri mentale puternice, stabile; pierderea obişnuinţei de a plasa lucrurile într-un context temporal şi geografic; naivitatea cognitivă; privirea binară asupra lumii, incapacitatea de a judeca dincolo de hiper-emoţii şi mai aproape de interese etc.

Revenind la soluţii. Până la a contracara „propaganda” (lucru de care suntem tentaţi mai ales într-o ţară precum România) şi până a ne resemna, de fapt, în faţa acesteia, admirând-o, în secret, fie şi din motivul că parcă simţim că dă roade, cred că pot fi imaginate măcar umbre de soluţii: scepticismul emoţional, responsabilitatea în utilizarea retoricii anti-orice şi a perspectivelor binare asupra lumii (noi şi ei, bine şi rău etc.), restabilirea prestigiului jurnalismului tradiţional, mai ales a unor specii jurnalistice greu de găzduit pe platformele tehnologice, cum ar fi editorialul. Ca în orice alt subiect major, soluţiile – inclusiv cele expuse de mine şi care pot părea uşor abstracte – vor veni mai cu seamă de la lideri, de la elita societăţii. Calitatea elitei, calitatea dezbaterilor publice, calitatea instituţiilor, inclusiv a celor de presă ar putea reprezenta premise pentru reordonarea ecosistemului informaţional.

Un ultim gând despre România. Nu va veni nimeni să ne „apere” de fake news, mai ales de ştirile aproape adevărate sau aproape false; de comentarii, opinii şi comportamente fake. Apărarea va putea veni din construirea acelor premise despre care am amintit, precum şi a altora; din redescoperirea unei noi solidarităţi, articulate mai puţin în jurul unor hiper-emoţii, şi mai mult în jurul unor hiper-interese şi al unor hiper-idei.


Citește și

„Virusul” rusesc întâlneşte organismul slăbit al Occidentului

The Russian “virus” spreads into the weakened body of the West

Sursa foto: aici

About the Author

Alina Bârgăoanu

Alina Bârgăoanu, profesor universitar Jean Monnet la SNSPA, decan al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice; Președinte al Consiliului de Administrație al Institutului European din România; cele mai recente lucrări: „Why Europe? Narratives and Counter-Narratives of European Integration” (2017, Peter Lang), „United by or Against Euroscepticism. An Assessment of Public Attitudes Towards the EU in the Context of the Crisis (2015, Cambridge Scholars); bursier Fulbright (2001- 2002).