„Virusul” rusesc întâlneşte organismul slăbit al Occidentului

Fake news

Alina Bârgăoanu, Eveline Mărășoiu

Pe 13 noiembrie, miniştrii Afacerilor Externe din UE au abordat două subiecte de importanţă similară şi care sunt, în mod congenital, am putea spune, legate: Cooperarea Structurată Permanentă (PESCO) şi comunicarea strategică. Campaniile de comunicare ale Federației Ruse în referendumul privind Brexit-ul, în dosarul separatismului catalan şi activitățile ostile de comunicare strategică desfășurate perpetuu în statele din Estul Uniunii au creat îngrjijorare profundă la nivelul Consiliului şi au propulsat acest subiect pe agenda înaltului for european.

Îngrijorările – reale – nu au fost preluate în Concluziile scrise ale Consiliului, mai ales ca urmare a rezervelor exprimate în spatele ușilor închise de către Germania și Înaltul Reprezentant al UE. Nu au fost adoptate concluzii pe acest subiect, dar au fost discutate modalitățile de consolidare a structurii instituționale atât la nivelul UE, cât și la nivelul statelor membre.

Statele care au solicitat canalizarea mai multor resurse pentru StratComm sunt România, Marea Britanie, Polonia, Letonia, Lituania, Suedia, Cehia și Croația. Solicitării celor 8 țări li s-a alăturat recent Spania, care a detectat că o mare parte din mesajele în favoarea separatismului catalan au fost emise de pe teritoriul Federației Ruse. Atitudinea Spaniei echivalează cu o adevărată schimbare de paradigmă; anterior, statele din Sudul Europei (deci şi Spania) manifestaseră reticenţă în ceea ce priveşte apelul colegilor din Est referitor la nevoia de a contracara mesajele ostile dinspre Federația Rusă.

Observăm, așadar, că atenția asupra comunicării strategice este direct proporțională cu accentuarea relațiilor conflictuale dintre state. Este acest lucru ceva nou? Istoria ne spune că nu. Așa cum se poate observa din analiza propagandei în timpul celor două războaie mondiale, ceea ce numim astăzi disciplina comunicării se naște în contextul războiului comunicării. Mock și Larson au publicat o carte referitoare la propaganda din anii 1914-1918 intitulată Words That Won the War, iar Lee și Lee publicau în 1939 cartea The Fine Art of Propaganda – menită să fie utilizată drept manual academic. Studiile lui Carl Hovland asupra filmelor The Battle of Britain și Why We Fight a introdus atitudinea ca element central în analiza persuasiunii prin mass media. Studiul sistematic al efectelor comunicării s-a dezvoltat spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial, iar întâlnirile organizate de fundația Rockefeller au avut un rol esențial. Aici a debutat modelul clasic de analiză propus de Lasswell – cine, ce spune, cui, prin ce mijloace şi cu ce efect. Toți autorii cu rol de fondatori ai studiului comunicării, apropiați eforturilor de propagandă derulate de guvernul american – Wilbur Schramm, Carl Hovland, William Lasswell, au relevat că, pentru a fi persuasivă, coumunicarea implică o fină şi sofisticată cunoaştere a audienței, structurarea și dozarea mesajului, adaptarea continuă a procesului de comunicare la condiţiile aflate în schimbare. Ei au formulat adevărate postulate ale comunicării, valabile şi astăzi; îndemnul „cunoaşte-ţi audienţa!” – atât de simplu, şi atât de ignorat – are valoarea echivalentă legii gravitaţiei.

Ce este nou în zilele noastre? Schimbările tehnologice, explozia social media, capacitatea de generare a conţinutului pe baza unor algoritmi, computational propaganda, schimbarea morfologiei războaielor de la formele clasice la cele hibride au schimbat doar instrumentele comunicării, identificate sub termenul-umbrelă de comunicare strategică. Comunicarea strategică poate fi definită drept o serie de activități întreprinse la nivelurile strategic, operațional și tactic, care permite transmiterea mesajelor (inclusiv prin narative strategice) către publicul țintă, promovând anumite tipuri de comportament și/sau percepții. Propaganda, ca tip de comunicare strategică, reprezintă o serie de activități deliberate și sistematice, axate pe diseminarea unor informații false sau prezentarea unor realități alternative, având drept obiectiv formarea unor percepții și atitudini care să conducă la realizarea obiectivelor inițiale.

Comunicarea strategică este folosită intens în cadrul conflictelor hibride. Acestea presupun abordări și răspunsuri interdisciplinare. În timp ce războiul electronic, atacurile cibernetice și contraspionajul trebuie gestionate aplicând preponderent lentila studiilor extinse de securitate și apărare, propaganda, dezinformarea și fenomenul știrilor false/contrafăcute (fake news) trebuie analizate în primul rând din perspectiva științelor comunicării. Toate aceste perspective trebuie îmbinate și subsumate aceluiași obiectiv – reziliența societăților în mediul actual de securitate.

Eforturile întreprinse la nivelul UE, NATO și al guvernelor naționale trebuie suplimentat cu o componentă de comunicare bine conturată. Aceasta ar trebui gestionată de specialiști în comunicare, care să își pună la lucru expertiza pentru a fundamenta și susține deciziile la toate nivelurile – strategic, tactic și operativ. Subliniem importanța conștientizării faptului că avem de-a face cu demersuri de comunicare și de psihologie socială, demersuri în care expertiza tehnică, de natură birocratică, se dovedeşte a fi insuficientă.

Deficiența majoră a actualelor eforturi de contracare a activităților ostile de comunicare, așa cum se întrevăd ele la nivel strategic, este faptul că răspunsul Comisiei Europene se preocupă foarte puțin de fundalul psihologic fragil care a fost pus în mișcare de fake news, propagandă și dezinformare. Până nu vom înțelege de ce acțiunile ostile de comunicare ostilă au găsit un teren propice pe care să se manifeste, nu vom avea un răspuns adecvat. Invocăm în acest sens și editorialul lui David Von Drehle, publicat de prestigioasa publicaţie americană Washington Post pe 17 noiembrie – „We are at cyberwar and the enemy is us”. Editorialul subliniază că propaganda – rusească, pro-Kremlin, o putem numi în variate feluri – a răspândit un virus. Adevărat. Dar tot la fel de adevărat este că virusul a găsit un organism slăbit, fragil. Editorialistul are în vedere organismul slăbit pe care îl reprezintă societatea americană, dar credem că analiza poate fi extrapolată şi la nivelul Uniunii Europene, al „Occidentului”, în general. Viteza cu care virusul s-a „propagat” în interiorul acestui organism slăbit spune multe despre virus, despre cei care l-au pus în circulaţie, despre canalele de transmitere şi despre organismul pe care l-a prins cu garda jos. Paradoxul situaţiei este creat de faptul că America – tocmai statul care a „creat” studiul comunicării, disciplina comunicării – pare să fie luat de asalt exact pe acest teren pe care l-a consacrat şi pe care l-a oferit lumii întregi.

About the Author

Alina Bârgăoanu

Alina Bârgăoanu, profesor universitar Jean Monnet la SNSPA, decan al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice; Președinte al Consiliului de Administrație al Institutului European din România; cele mai recente lucrări: „Why Europe? Narratives and Counter-Narratives of European Integration” (2017, Peter Lang), „United by or Against Euroscepticism. An Assessment of Public Attitudes Towards the EU in the Context of the Crisis (2015, Cambridge Scholars); bursier Fulbright (2001- 2002).