Articol de Flavia Durach
În timpul audierii de la Parlamentul European (încadrată prietenește drept „întâlnire”), Guy Verhofstadt l-a abordat frontal și oarecum tendențios pe CEO-ul Facebook, Mark Zuckerberg, printr-o formulă care va rămâne memorabilă mult timp de aici încolo: „Trebuie să vă decideți cum vreți să rămâneți în memoria oamenilor: drept unul dintre giganții internetului, alături de Steve Jobs și Bill Gates, care au îmbogățit societatea, sau drept un geniu care a creat un monstru digital distrugător al democrației și societății?”. Exprimarea, deși a căpătat rapid popularitate în rândul celor care și-ar dori „să curgă sânge” în cazul Facebook, este emblematică pentru toate lucrurile nelalocul lor în ceea ce privește această audiere. Mă refer, în special, la singularizarea lui Zuckerbeg drept cap al tuturor răutăților, ca și când niciuna din inovațiile avansate de Jobs și Gates nu a fost sau nu ar putea fi folosită într-o manieră dăunătoare. Nu în ultimul rând, am în vedere ignorarea tabloului de ansamblu privind schimbările aduse de social media, noile tehnologii și digitalizare în societățile contemporane și în viața politică. Dincolo de volumul impresionant de informații pe marginea subiectului, nu există încă un răspuns la întrebarea: ce putem face atunci când seriile mari de date și tehnologiile vizionare intră în mâinile unor lideri lipsiți de viziune? Mai grav decât atât, cum rezolvăm dependența absolută a societății de noul ecosistem digital? Cum ieșim dintr-o situație de tipul „totul-sau-nimic”, în care niciun utilizator nu este, de fapt, dispus să opteze pentru „nimic”?
Aceste întrebări nu au fost adresate, și nici răspunsurile nu par a apărea prea curând. Cu toate acestea, ambele părți au părut bine pregătite. În special membrii PE au fost apreciați pentru întrebările bine țintite. Să nu uităm, însă, că ambele tabere au beneficiat de experiența americană, cu tot cu trena de critici sau ironii aferente. Preveniți, europarlamentarii au evitat întrebările naive despre „cum funcționează internetul”, iar Zuckerberg a avut ocazia să recicleze și să rafineze răspunsurile din audierea precedentă, să își împăneze discursul cu mai puține scuze și „nu știu”-uri (chiar dacă asta nu înseamnă că a furnizat informații de finețe la schimb).
Cu toate acestea, remarc din partea CEO-ului Facebook o încăpățânare obsesivă de a avansa inteligența artificială ca soluție pentru orice disfuncționalitate a Facebook, ceea ce consider, de fapt, o tentativă conștientă de a muta atenția într-o zonă pe care o stăpânește, spre deosebire de acuzatorii săi. Reproșurile sunt reduse astfel la o problemă de prezență/ absență/ dezvoltare a unor mijloace tehnice (algoritmii ca problemă și soluție, simultan). De fapt, peste jumătate dintre riscuri țin de contextul socio-politic general, de principiile de funcționare a social media, maniera de colectare și monetizare a seriilor de date, deciziile privind reglementarea acestor procese, și chiar de reconsiderare a unor valori fundamentale (cum ar fi libertatea de exprimare).
Deloc surprinzător, Zuckerberg manifestă aceeași obstinație în a respinge acuzele de monopol, legându-se de un aspect pur formal: faptul că pe piață apar noi și noi competitori pentru fiecare din serviciile pe care le oferă Facebook. Ceea ce, pe fond, este corect. Dar considerentul care primează în opțiunile utilizatorilor este tocmai „socialul” din „social media”. Cu alte cuvinte, atunci când una și aceeași platformă înglobează o paletă de caracteristici (features) fără echivalent în altă parte, când este numărul 1 detașat în preferințele utilizatorilor social media, când aceeași companie deține, în plus, și Instagram și Whatsapp, este greu de presupus că nu se află într-o situație vecină cu monopolul. Pentru un utilizator obișnuit, Facebook este locul unde se întâlnesc în mod fericit prietenii săi, contactele profesionale, instituțiile media urmărite, personalitățile artistice și politice apreciate sau contestate, afacerile relevante. Acest utilizator va migra cu greu spre alte platforme și, cel mult, își va crea conturi secundare pe care se va loga mult mai rar. Mai mult decât atât, intrarea în vigoare a noilor reglementări europene în materie de protecție a datelor personale (General Data Protection Regulation/ GDPR) îngreunează sarcina unei companii aflate la început de drum de a persuada utilizatorii, încă nefidelizați, să consimtă la anumite utilizări mai delicate ale datelor personale.
Alte non-răspunsuri flagrante ale lui Zuckerberg au inclus absența informațiilor specifice despre cum va implementa prevederile GDPR, despre cum va controla modul în care aplicațiile dezvoltate de terțe părți utilizează datele personale, despre ce ce ar însemna, concret, „reglementările potrivite”.
De cealaltă parte, nici membrii PE nu au fost mai presus de greșeală. În primul rând, formatul propus de președintele Antonio Tajani a făcut ca marea parte a timpului să fie ocupată de un șir de întrebări și de prea puține răspunsuri. Mai mult decât atât, nu era realist să ne așteptăm ca Zuckerberg să le poată reține și acoperi satisfăcător pe toate. În ceea ce privește natura întrebărilor, multe dintre acestea au fost binevenite și bine țintite, dar altele au încercat să culpabilizeze Facebook pentru probleme de care nu poate fi făcut principal vinovat. De pildă, Zuckerberg a fost obligat să dea socoteală privind modul în care gestionează fenomene ale căror cauze fundamentale se plasează în viața „reală”, nu în mediul virtual (bullying, dependența de internet, tendințele suicidare, terorismul). Dincolo de mine a subaprecia importanța acestora, dar este evident că în limitarea lor Facebook joacă un rol secundar. Discutarea lor a răpit timp prețios într-o dezbatere și așa contra cronometru.
Cele două hipermediatizate audieri ale fondatorului Facebook au fost concepute (și) ca un spectacol public derulat pe repede-înainte, un schimb formal de scuze și acuze, completat de discutarea câtorva puncte nevralgice, dar cu un follow-up vag, cu avansarea de soluții imprecise. Dezbaterea a implicat mutarea accentului de pe discutarea responsabilității umane pe îmbunătățirea algoritmilor, eliminarea profilelor false și a ceea ce este evaluat, oarecum arbitrar, a fi conținut dăunător. S-au spus prea puține despre viabilitatea modelului de business al giganților tehnologici, prea puține despre faptul că practicile Facebook nu sunt singulare în peisajul digital mai larg, despre dependența societății de niște servicii pe care trebuie să le plătească fie cu date, fie cu bani. În SUA și Europa, publicul și legiuitorii de-abia acum încep să înțeleagă puterea big data în mâinile giganților tehnologici, dincolo de evidenta lor valoare de marketing.
Într-o societate profund dependentă de digitalizare, ne lăsăm seduși și tentați (după cum avertizează Jaques Ellul) de noile media. În epoca post-Cambridge Analytica realizăm, cu respirația tăiată, că ne oferim identitatea și intimitatea la schimb, că sacrificăm chiar liberul arbitru fără să știm. Această revelație neplăcută ne împinge acum la extrema cealaltă, primită cu un amestec de superstiție, teamă și confuzie. Ne-am găsit doctorul Frankenstein și monstrul aferent.
Sursa foto: captura de la video
