Copiii Europei, supărați pe părinții lor

Articol de drd. Costin Șerban, publicat inițial în numărul special din Convorbiri Europene, aprilie 2016

Suntem în aprilie 2016. Trei din top zece filme care au apărut anul acesta la nivel global, după cifra încasărilor, sunt producții sau co-producții made in China (conform Box Office Mojo). Restul, evident, sunt filme făcute la Hollywood. Marile publicații și agenții de știri vorbesc despre filmele care se lansează, făcând predicții despre cât vor obține pe piața din SUA și pe piața din China. Sau, în cazul filmelor care performează sub așteptări în SUA, dacă nu cumva vor fi salvate de piața din China. Nimeni nu vorbește despre cum se descurcă Uniunea Europeană când e vorba de entertainment. Și dacă ar fi vorba doar despre entertainment…

Am putea spune că industria divertismentului este considerată de mulți oameni în poziții cheie ca fiind irelevantă față de grijile lor: diplomație, terorism, campanii politice, legi care trebuie schimbate și proceduri care trebuie completate. Toate acestea par așa de serioase, pe când industriile acestea creative par așa copilăroase.

Însă faptul că există un singur parc de distracții Disney în toată Europa (Paris), pe când în Asia sunt deja trei (Shanghai, Hong Kong și Tokio), iar în SUA două (Florida și California) poate spune destul de multe despre geopolitică și economie. Poate că faptul că Marvel a produs Iron Man 3 cu o casă de producție din China în detrimentul studiourilor cu tradiție din Europa nu ar trebui trecut cu vederea. Există speculații – poate nefondate – că investitorii chinezi ar fi cumpărat o treime din Hollywood, dar nici aceste speculații nu au apărut din senin. Când a fost ultima oară când toată lumea a văzut un film european? Când a fost ultima oară când tot globul a citit un autor european contemporan?

Mulți îmi veți spune că autorii care vând mult scriu prost, sau că filmele comerciale sunt de proastă calitate, însă acestea reprezintă influență, influență care poate însemna capital geopolitic. Cu fiecare film care are succes la box office, statul de origine câștigă putere prin simplul fapt că denumirea țării apare la casa de producție.

Generația Y, cea europeană, cu probleme la angajare, demotivată, care crește într-o Europă îmbătrânită, urmărește cu mare interes toate producțiile de divertisment. Această generație, căreia părinții din generația X i-au spus că este specială, mai are puțin și devine prima care nu mai crede deloc în valorile părinților fondatori ai Uniunii Europene.

Generația Y visează să cucerească lumea, să fie cunoscută, să se trezească peste noapte celebră, să scrie următorul bestseller și să producă următorul film de succes. Tinerii din generația Y merg la jobul din corporație sau de la stat și, când ajung acasă, mai scriu câteva rânduri la romanul pe care îl vor publica și care îi va scoate din rutină. Când va publica romanul, tânărul din generația Y va ieși în evidență din mulțimea amorfă a corporatiștilor, funcționarilor sau șomerilor și va primi mulți bani pentru adaptarea cărții. Nimic rău până aici, doar că nimeni nu visează ca un studio sau o editură europeană să îl „salveze”. Toți văd salvarea în SUA sau în China. Generația Y s-a săturat de lipsa de bani, de internship-urile neplătite și de stagiile de practică unde să ajute persoane din Generația X să își îndeplinească visurile și să se realizeze profesional. Generația Y, din păcate, este o generație nerăbdătoare, iar timpul, după cum spunea și Marin Preda, nu mai are răbdare. Este o generație care nu a avut un război și nici o revoluție sângeroasă și care, la fel ca în Fight Club, dorește să își exteriorizeze violența. Europa plictisitoare, cu procedurile ei în care, pentru a schimba un bec într-o instituție publică, trebuie să completezi multe cereri, Europa cu 500 de milioane de locuitori ale cărei servicii secrete nu fac față unei grupări teroriste de 30.000 de membri, dar, în același timp, o Europă care promite drepturi și libertăți și multă democrație, nu mai este la fel de atractivă pentru tinerii de azi. Un prieten îmi spunea recent că ar prefera să își dezvolte o carieră în China decât să meargă la Bruxelles, fiindcă mediul din Shanghai i se pare mai „business” decât cel din capitala de facto a UE.

Evident, ce am scris în acest articol reprezintă o generalizare și există excepții de la regulă; însă ideea de bază rămâne aceeași: câtă vreme UE se va comporta ca părintele care vorbește fără să fie ascultat de copil, în timp ce SUA și China au un slang al „unchiului cool” din familie, generația Y nu va asculta. Problema nu e că tinerii din generația Y migrează, ci că stagnează, fără să mai viseze să se autodepășească, slăbind treptat tot ce ține de performanța UE. Un copil care muncește mult din China, chiar dacă nu are toate resursele, va întrece un copil din Europa care are tot ceea ce își dorește, dar nu mai este motivat. Și atunci se va vedea și mai pregnant diferența.

În concluzie, Uniunea Europeană trebuie să se concentreze pe „dosarul” tinerilor – cei care, în curând, vor ține pe umeri UE –, să îi atragă de partea ei și să îi facă să o vadă așa cum e, dincolo de hățișul birocratic.


Costin Șerban este doctorand la SNSPA București, fondator al GEN90 și redactor-șef al revistei „Convorbiri Europene”.

Sursa foto: rt.com

About the Author