Trilema geopolitică a zilelor noastre (partea întâi)

de Paul Dobrescu

 

Disputa între două superputeri sau între două modele?

În lucrarea „Paradoxul globalizării (2011), Dani Rodrik, preşedintele Asociaţiei economiştilor americani, lansa formula devenită foarte cunoscută: trilema. Formula voia să sublinieze că nu pot fi atinse, simultan, trei mari obiective: hiperglobalizarea economică, suveranitatea naţională şi democraţia, ci numai două dintre acestea; hiperglobalizarea vine mai devreme sau mai târziu în contradicţie cu suveranitatea sau chiar cu democraţia. Expresia ni se pare utilă şi aplicabilă la ceea ce se întâmplă astăzi în lume, cu deosebire la conflictul din ce în ce mai accentuat, cel puțin la nivel retoric, dintre SUA şi China. În cele ce urmează, vom folosi trilema într-un sens mai larg, pe care îl putem întâlni şi la nivelul înţelepciunii populare: nu poţi să ţii mai mulţi pepeni într-o mână. În cazul de faţă, „pepenii” simbolizând interese. Nimeni nu poate avea un monopol al intereselor. Interesele te trag, unele într-o parte, altele exact în direcţia opusă. În politică şi în geopolitică, se lucrează cu un interes major, la care un actor ţine cu deosebire şi, cel mai adesea, cu interese aflate pe masa negocierilor. Apar interferenţe multiple, negocieri, calcule, evaluări de o parte şi de alta. Câştigă nu cel care face un calcul corect astăzi, ci cel care ţine seama de evoluţia lucrurilor într-un orizont de timp, cel care îşi calibrează acţiunile „azi” în lumina evaluărilor cu privire la ziua de „mâine”.

Actuala confruntare dintre Washington şi Beijing poate lua forma unei trileme. De ce, doar este vorba despre o confruntare între cei „doi mari”? Da, dar ei au interese diferite: cultural-ideologice, economice, militare, toate acestea reprezentând ipostaze ale puterii. Care din ele vor reprezenta priorităţile veritabile, care vor putea fi aşezate pe masa negocierilor? În al doilea rând, în ipoteza în care se va ajunge la o confruntare deschisă, cine va decide victoria? Jumătate în glumă şi puţin ironic, am spune: provincia; adică, în termeni de specialitate, prietenii şi aliaţii. Sistemul de alianţe. Vom structura analiza care urmează pe cele două etaje.

O radiografie simplă a protagoniştilor ne-ar putea spune următoarele. SUA doresc să menţină dominaţia în toate componentele trilemei. Cam cum s-au întâmplat lucrurile în perioada imediat următoare încheierii Războiului Rece. Între timp, lucrurile s-au schimbat mult. În plan ideologic, de pildă, sperăm că s-a renunţat la mantra ultimelor decenii: „dacă vom ţine China aproape, ea va deveni din ce în ce mai mult ca noi”. Nu s-a întâmplat aşa. Identitatea ideologică a puterii aflate în ascensiune este alcătuită din trei tronsoane bine definite: 1. moştenirea sa milenară care a pendulat tot timpul în jurul statului (Confucius îndemna pe cei mai talentaţi tineri să se îndrepte către ceea ce numim astăzi administraţia publică, coloana vertebrală a statului şi pepiniera meritocraţiei); 2. abandonarea marxismului (Alan Greenspan preciza cu ani în urmă: „Deng a renunţat la ideologia comunistă şi a păstrat partidul pentru a putea veni în întâmpinarea nevoilor materiale ale celor peste un miliard de oameni”[1]; 3. introducerea ideii de iniţiativă privată cu încoronarea ei firească: „a fi bogat este fabulos”. Este foarte important să precizăm aceste lucruri, pentru a înţelege că actuala competiţie nu este doar o competiţie între două superputeri, ci şi între două universuri culturale, între două modele.

Dimensiunea militară este, cel puţin pentru moment, mai limpede. În sensul că, aici, SUA îşi menţin o supremaţie care nu poate fi contestată. Washingtonul cheltuie în domeniul apărării de trei ori mai mult decât China, iar ambele ţări deţin o pondere de 52 de procente în volumul cheltuielilor militare globale. Yan Xuetong avertiza: „Până în 2023, bugetul militar al SUA va ajunge la 800 miliarde de dolari, iar cel al Chinei va depăşi 300 miliarde de dolari, în timp ce nici o altă putere nu va cheltui mai mult de 80 miliarde $. Întrebarea este atunci nu dacă dacă va veni o ordine bipolară americano-chineză, ci cum va arăta această ordine”[2]. Despre cum va arăta ordinea în acest domeniu vom discuta pe măsură ce deceniul în care ne aflăm se va apropia de sfârşit.

 

China – în ipostaza biciclistului a cărui singură șansă este ca bicicleta să înainteze

Cel de-al treilea termen al trilemei, puterea economică, este cea mai promiţătoare din punct de vedere al temei noastre. Aici, China a făcut cele mai mari salturi. Mai este un motiv extrem de important: componenta cea mai dinamică a domeniului – tehnologia – cunoaşte o evoluţie aşa de explozivă, încât ocupă întreg orizontul; toată lumea vorbeşte despre revoluţia digitală, despre Inteligenţa Artificială. Este adevărat, tehnologia este elementul cheie nu doar al performanţei economice, ci şi al celei militare; aşa cum ea deschide cu totul alte perspective comunicării, deci modelării opiniei publice, legitimării sau delegitimării, dimensiune din ce în ce mai importantă a societăţii moderne. Disputa s-a mutat pe acest tărâm. Dotarea militară tinde să devină un element de presiune, de descurajare, ea e folosită foarte rar; comunicarea digitală este folosită minut de minut, iar pierderea bătăliei pe acest tărâm înseamnă, de fapt, pierderea sprijinului opiniei publice. Înfrângere fatală.

Revenind la ideea de trilemă. China a ales ca prioritate de nediscutat şi ca vector al puterii sale în ascensiune, dezvoltarea economică. Cea militară – bucurându-se de atenţie – este împinsă cumva în plan second. A doua componentă a trilemei aflată în prim-planul atenţiei Beijingului este cea culturală în sens larg, cea de comunicare cu deosebire. Fireşte, ea ştie că în acest domeniu Occidentul este mult mai dotat şi are şanse clare de izbândă. China, din perspectivă economică, se află în ipostaza biciclistului care ştie că singura şansă este ca bicicleta să înainteze. Vom înţelege comportamentul Chinei din ultimii ani şi din perioada pandemiei, dacă vom privi totul prin prisma celor spuse mai sus.

 De ce, totuşi, pandemia este un fenomen aşa de important? Pentru că a „adunat” toate elementele competiţiei dintre „cei doi mari” şi le-a concentrat într-o perioadă scurtă. Pandemia a putut juca rolul unei adevărate radiografii în descifrarea căreia – să nu uităm – era interesat mai fiecare locuitor al globului. Întruchipând o ameninţare la adresa vieţii oamenilor, o presiune permanentă, greu de suportat, răspunsul venit din partea instituţiilor, al societăţilor generează un ecou în sufletele oamenilor pe care puţine lucruri l-ar putea genera. Epidemia, transformată repede în pandemie, a cutremurat lumea nu doar prin rapiditatea răspândirii, prin numărul de victime, ci mai ales prin răspunsurile foarte diferite cu care a fost întâmpinată în diverse ţări, prin stadiul de nepregătire pe care l-au ilustrat statele, chiar state dezvoltate, ori mai ales acestea.

 

A ne certa acum înseamnă să punem oprelişti în faţa a ceea ce trebuie făcut”

Lumea a avut de trecut câteva examene majore doar în câteva luni. Primul a fost cel medicalo-antreprenorial. Pe care – dacă facem abstracţie de disputa actuală în jurul laboratoarului de la Wuhan – Beijingul l-a trecut cu bine. A intervenit cu mână forte – prea forte după standarde occidentale; a recurs la cuceririle tehnologiei moderne (a scanat populaţia şi a avut din timp o imagine asupra răspândirii virusului) şi, într-un timp record, a controlat epidemia. Reacţia importantă a intervenit imediat după. La început, a cumpărat masiv măşti, ventilatoare, uneori primite chiar sub formă de ajutor. Apoi, a început să producă pe scară largă toate aceste aparate şi materiale, devenind producătorul major al lumii în domeniu. Când? Când lumea avea cea mai mare nevoie de ele. Indiferent de tensiunile care au urmat, va trebui să recunoaştem că – în termeni de imagine, dar şi comerciali – Beijing-ul a câştigat puncte importante în această primă fază a pandemiei. Nu dorim neapărat să portretizăm o imagine în oglindă, dar pentru multă lume a fost neplăcut să constate că puterile occidentale au fost surprinse de evoluţia lucrurilor. Cum subliniau Kurt M. Campbell şi Rush Doshi[3], SUA nu deţineau la începutul crizei decât un procent din necesarul de măşti şi 10 procente din ventilatoarele atât de importante în lupta cu pandemia. Ca să nu mai spunem că 95% din piaţa de antibiotice americane este ocupată de producătorii chinezi.

Al doilea este cel al refacerii economice. Dacă judecăm după sumele de bani alocate de către state restartării economice (2 trilioane – SUA, peste 800 de miliarde – Germania etc), atunci ne dăm seama de importanţa pe care o are activitatea de refacere. Aici, China are avantajul decalării în timp a epidemiei, circa două luni de zile. În momentul de faţă, apasă puternic pedala dezvoltării economice, ca să iasă învingătoare şi în acest plan. Citind despre efortul încordat făcut de Beijing în această privinţă, ne-a venit în minte îndemnul cu care David Daokui Li, economist şef la New Development Bank şi profesor la Tsingua University, încheia un articol publicat în Financial Times: „Beijingul trebuie să înveţe să conducă într-o vreme în care SUA sunt confuze şi paranoice. Ceea ce înseamnă să tolereze atacurile venite din partea politicienilor americani, şi să se concentreze pe reforme interne, să se ocupe de problemele schimbării climatice şi de reformarea Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Ignoraţi acest zgomot şi concentraţi-vă pe ceea ce vă propuneţi”[4]. Am reprodus citatul de mai sus, pentru că este consonant cu un curent care capătă preeminenţă în China de astăzi – să-l numim „patriotism economic” – revendicând un rol sporit al ţării pe plan international.

Credem că un asemenea curent are toate şansele să se consolideze în contextul tensiunilor actuale, ceea ce nu este de bun augur nici pentru evoluţia propriu-zisă a Chinei, nici a relaţiilor internaţionale, cu deosebire a legăturilor americano-chineze. Nu ştim în ce măsură China va absorbi contracţia economică de 6,8%, comparativ cu primul trimestru al lui 2019; orice evaluare este pândită de riscuri, mai ales că totul depinde de existenţa unui al doilea val al epidemiei. Beijingul accelerează comerţul cu cele 56 de ţări existente pe toate traseele lui Belt and Road – activitate care a consemnat o creştere pozitivă chiar şi în primele trei luni ale anului; face eforturi disperate pentru a încheia anul cu o creştere pozitivă, oricât de mica.

Al treilea – şi cel mai important test pentru puterile globului – este reprezentat de descoperirea unui vaccin împotriva noului coronavirus. Toate ţările cu tradiţii de cercetare în domeniu fac eforturi enorme în această privinţă. Din câte cunoaştem, China deține cinci prototipuri de vaccinuri pentru care s-a trecut la testarea pe oameni. Pe fundalul psihologic actual, de suferinţă, de temere, aceasta este problema cea mai presantă. Cursa înarmării din secolul trecut era o problemă de viaţă şi de moarte, dar nu era resimţită ca atare de fiecare locuitor al planetei. Vaccinul de care vorbim este aşteptat de toată lumea cu sufletul la gură. Comentariile sunt pur şi simplu de prisos. Or, tocmai în soluţionarea acestei presiuni enorme, cooperarea este sincopată. Henry Kissinger avea dreptate să sublinieze: „A ne certa acum cu privire la trecut înseamnă a pune oprelişti în faţa a ceea ce trebuie făcut”[5].


[1] Alan Greenspan, The Age of Turbulence, Adventures in a New World, London, Penguin Books, 2007, p. 300

[2] Yan Xuetong, The Age of Uneasy Peace, Chinese Power in a Divided World, Foreign Affairs, January/February 2019

[3] Kurt M. Campbell, Rush Doshi, The Coronavirus Could Reshape Global Order, China Is Maneuvering for International Leadership as the United States Falters, https://www.foreignaffairs.com/articles/china/2020-03-18/coronavirus-could-reshape-global-order

[4] David Daokui Li, Lessons from the first 70 years of the People’s Republic, Financial Times, 2 October 2019

[5] Henry Kissinger, The Coronavirus Pandemic Will Forever Alter the World Order, Wall Street Journal, https://www.wsj.com/articles/the-coronavirus-pandemic-will-forever-alter-the-world-order-11585953005

About the Author

Paul Dobrescu

Paul Dobrescu este profesor universitar la SNSPA, fondatorul Facultății de Comunicare și Relații Publice (FCRP), rector SNSPA în perioada 2008 – 2012; în prezent, conduce editura Comunicare.ro și Centrul de Cercetare în Comunicare din cadrul FCRP; printre cărțile publicate se numără: La ruse de la mondialisation. L’assaut contre la puissance américaine (2015, Paris, L’Harmattan), Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente (2014), Lumea cu două viteze. Puterile emergente şi ţările dezvoltate (2013), Viclenia globalizării. Asaltul asupra puterii americane (2010), Geopolitica (2008), Mass media și societatea (2003), Iliescu contra Iliescu (1997), America Americii – California (1993), Computere şi trandafiri sau paradoxurile progresului (1986); a îngrijit și prefațat traducerea în limba română a lucrărilor: R. Kaplan, Răzbunarea geografiei (2014), D. Cohn-Bendit şi G. Verhofstadt, Trezeşte-te, Europa! Manifest pentru o revoluţie postnaţională în Europa (2013), G. Verhofstadt, Ieşirea din criză. Cum poate Europa salva lumea (2012), H. Kissinger, Despre China (2012), W. Lippmann, Opinia Publică (2009).