Articol de Paul Dobrescu
În sfârşit, ACORD! Obţinut după multe zile şi săptămâni de negocieri şi încordare. Recunoaştem stilul care a consacrat-o pe Angela Merkel: amânarea până în ultima clipă, când, în sfârşit, se identifică o soluţie. Grecia va primi alte 86 miliarde euro în cadrul unui al treilea program de asistenţă cu condiţia acceptării unui program de reforme dur. Cu totul semnificative sunt învăţămintele pe care le-am putea desprinde noi din această experienţă.
Primul fapt plin de înţeles este anularea Consiliului European extraordinar consacrat crizei greceşti (programat în prima parte a zilei de duminică) şi înlocuirea sa cu un alt summit care a cuprins doar ţările membre ale zonei euro. O realitate politică se conturează din ce în ce mai clar: „adevărata” Uniune este zona euro. Constatare dureroasă, dar ostentativ de realistă: outsiderii, după caz, fie se pregătesc, fie se decid. Sau şi una şi alta. Ceva anume ne spune că această schimbare are legătură cu poziţia Marii Britanii şi a altor state care ar întruni condiţiile aderării, dar nu doresc să adere. Convocarea altui summit este şi un avertisment: zona euro nu mai are răbdare şi va avea din ce în ce mai puţină. Ridicarea emergenţilor şi detaşarea Germaniei ca puterea economică a Uniunii rescriu agenda europeană. Sunt procese care iau forma unui bici geopolitic ameninţător. Europa fie se mobilizează, se reorganizează şi atinge noi performanţe, fie consimte să rămână o putere puţin relevantă la nivel global. „Racheta” Europa se poate desprinde de „treptele” care diminuează viteza sa de înaintare.
În ceea ce ne priveşte, să nu ne mai amăgim: suntem în Uniune, dar suntem la marginea ei nu doar din punct de vedere geografic. Greu a fost să se poată vorbi despre „ieşire”. „Grexit” este o construcţie în care “exit”-ul este cel ce dă sens formulei. Prima parte poate fi variabilă – o putem înlocui cu orice ţară din periferia financiară sau din estul Europei. Important este că formula a fost construită şi impusă în dezbaterea publică. Acum stă, ameninţătoare, în spaţiul de vizibilitate al fiecărei ţări.
Descoperim, astfel, şi un alt motiv al prelungirii discuţiilor privitoare la Grexit. În joc nu este atât Grecia. Miza este mai mare: să se administreze o „lecţie” tuturor ţărilor confruntate cu dificultăţi. Grecia este, în acest caz, pe post de material didactic. Un material didactic expresiv, e adevărat, dar săgeţile merg mult mai departe, nu numai spre ţările din „sud”, cum eram obişnuiţi. Analiştii vorbesc din ce în ce mai mult despre Franţa, ca ţara care ar putea candida la poziţia de „omul bolnav al Europei”. Chiar revista noastră a publicat un material semnificativ Să fie Franța adevărata Grecie? Cu alte cuvinte, insistenţa asupra Greciei şi Grexit-ului este şi un fel de a bate şaua pentru toate statele, inclusiv pentru acelea cărora nu le poţi spune adevărul chiar în faţă.
Tot parcursul crizei greceşti din ultima vreme arată că UE nu are obiceiul să se privească în oglindă decât atunci când la mijloc sunt realizări sau fapte pozitive. În situaţii critice, cum este cea de faţă, reflexul acesta, obligatoriu, intră într-o vacanţă de neînţeles. Acest lucru nu trebuie uitat de România în nicio împrejurare. Unde a fost Uniunea când Grecia a făcut datoria – datoria de început, nu cea acumulată după criză? Unde a fost Uniunea mai ales când Grecia a cunoscut un vizibil proces de dezindustrializare, irosind astfel mijloacele de a-şi putea plăti datoria? Insistăm asupra acestui lucru, pentru că dezindustrializarea este un alt nume pentru criză şi pentru datorii. Un proces acut de dezindustrializare a cunoscut şi România, iar el nu a fost temperat, ci chiar încurajat de Uniune sub formula tentantă, dar nu totdeauna consistentă a privatizării. Polonia, de pildă, a continuat să-şi modernizeze baza industrială după 1989 şi a fost singura ţară din regiune care a consemnat creştere economică în anii dificili ai crizei. Unde a fost Uniunea de nu a observat că împrumuturile făcute de Grecia nu ajung în economie, ci mai ales în buzunare private, nu pun în mişcare viaţa economică, aşa cum, de altfel, s-a întâmplat şi în România? Băncile şi investitorii care ocupau atunci primul plan s-au retras în fundal, pe scenă rămânând doar cetăţenii, cei care trebuie să plătească împrumuturile transformate în „datorii suverane”.
Grecia nu a fost un elev sârguincios, dar unde au fost „profesorii”, instituțiile europene? Fără un tip de coresponsabilitate nu vom putea înţelege în întregime nici situaţia din Grecia, nici din România. Şi nici nu se va putea ajunge la o soluţie reală de ridicare a ţărilor confruntate cu dificultăţi.
Dar dacă nu a fost prezentă în timpul contractării împrumuturilor, Uniunea este prezentă acum, când face parte din ceea ce numim Troika şi când a consimţit la următoarea condiţie în cadrul negocierilor: grecii să încredinţeze asset-uri în valoare de 50 de miliarde unei agenţii străine, care să le valorifice; sumele rezultate vor fi folosite pentru plata datoriei, pentru recapitalizarea băncilor şi pentru investiţii. Care asset-uri? Evident, unele valoroase. Vai de cei învinşi! Cel ce pierde în confruntarea economică nu este mai puţin umilit decât învinsul din vechile războaie…
