de Loredana Radu
În Uniunea Europeană, criza economică din 2009 s-a transformat într-o criză identitară, cu efecte majore în plan politic și social. Ascensiunea partidelor eurosceptice și a discursurilor extremiste a avut loc cu precădere în Europa Occidentală, cu alunecări spre Europa Centrală, în țări precum Ungaria sau Polonia. Cu toate acestea, Eurobarometrul publicat în august 2017 arată că aprox. 42% dintre cetățenii Statelor-Membre au încredere în UE; un rezultat îmbucurător, dacă ne raportăm la Eurobarometrul din toamna anului 2015, care indica un coeficient de încredere cu 10 procente mai mic.
Semne bune anul are? Propun două categorii de răspunsuri: prima formulată prin prisma cetățeanului obișnuit și cea de-a doua din postura cercetătorului. Cetățenii Statelor-Membre nu s-au lovit de probleme insurmontabile în perioada 2015-2017. „Rănile” create de criza din 2009-2012 au început să se cicatrizeze, piața de muncă a dat semne că funcționează ceva mai bine, înregistrând tendințe pozitive în multe state afectate de măsurile de austeritate. Dezbaterile pe marginea Brexit-ului, lungile confruntări pe tema migranților, alegerile din SUA, conflictele armate și atacurile teroriste – toate aceste evenimente ne-au făcut să conștientizăm că Uniunea Europeană este (încă) o regiune mai sigură decât multe altele, un loc stabil unde putem circula, studia și munci fără constrângeri obiective, unde ne putem bucura de libertatea de exprimare și emite judecăți de valoare online și offline. Cu alte cuvinte, la nivelul traiului comun, schimbările nu au fost atât de percutante și nu au modificat în mod fundamental stiluri de viață. Cetățenii din multe State-Membre și-au diminuat așteptările în timpul crizei, iar orice mic succes personal a fost apreciat ca un prim semn al unei redresări pe termen lung. De aici puseul de euro-optimism.
Lecturând fenomenul încrederii în UE cu ochii cercetătorului, observ că media încrederii în UE este mai ridicată datorită capitalului de încredere pe care est-europenii îl investesc în această uriașă bancă simbolică, care este proiectul european. În timp ce statele vestice nu sunt la fel de dispuse să contribuie la capitalizarea încrederii în UE, țări precum Lituania (65%), România (57%) sau Bulgaria (54%) își conservă orientarea pro-europeană, fiind adevărate insule de euro-entuziasm.
Oprindu-ne doar asupra României, aceste tendințe sunt contra-intuitive, dacă încercăm să le înțelegem prin teoriile specifice. Încrederea în UE are două potențiale surse: 1) beneficiile integrării – cu cât cetățenii se simt mai avantajați economic ca urmare a membership-ului european, cu atât vor tinde să devină mai euro-optimiști; 2) identificarea cu UE – cu cât cetățenii dau dovadă de o identitate mai relaxată, mai inclusivă, cu atât sunt mai dispuși să adopte și identitatea europeană. În literatura de specialitate, există un întreg curent care justifică euro-entuziasmul est-european prin prisma utilitarismului: est-europenii sunt atașați de UE pentru că sunt beneficiari neți, se bucură de fondurile europene și de multe alte avantaje economice asociate integrării.
Coroborând datele hard, care țin de evoluția economiei românești, cu cele soft, care se referă la percepția publică despre UE, rezultă un tablou complex, pe care cu greu l-am putea analiza doar cu instrumentarul pus la dispoziție de utilitarism. La nivel obiectiv, așa cum arată și graficul de mai jos, integrarea în UE nu a adus României o dezvoltare economică fulminantă, în 2015 PIB-ul național fiind la un nivel similar cu cel din 2007, anul integrării.
Figura 1: Evoluția PIB-ului în perioada 1987-2015 / Sursa: INS, prelucrare proprie
Comparativ cu alte state est-europene, performanța economică a României este medie. Spre exemplu, dacă în anul 1990 PIB-ul României reprezenta 59,1% din cel al Poloniei, această pondere a scăzut la doar 37,3% în 2015. Cu alte cuvinte, în Polonia – un stat care cochetează cu euroscepticismul – beneficiile economice ale integrării europene sunt mai vizibile. În plus, decalajele interne între regiunea București-Ilfov și celelate regiuni și, respectiv, între mediul urban și cel rural, s-au accentuat constant în ultimii 15 ani. Ian Goldin, profesor la Oxford, consideră că inegalitatea este „călcâiul lui Ahile al globalizării”. Inegalitatea ne contaminează cu frustrări, ne antagonizează și paralizează decizia, forțându-i pe liderii politici să rămână ancorați în problemele locale, în timp ce adevăratele provocări vin din exterior, din mediul internațional – tot mai complex, turbulent și impredictibil.
Modestele performanțe economice sunt resimțite în mod direct de români, aceștia fiind dezamăgiți de evoluția și perspectivele țării. Un sondaj național implementat recent în cadrul proiectului Starea Națiunii relevă un aparent paradox: în timp ce 66,8% dintre respondenți cred că România se îndreaptă în direcția greșită și 89% din români consideră că situația lor economică în 2017 a stagnat sau chiar s-a deteriorat în raport cu anul anterior, peste 65% au încă multă sau foarte multă încredere în UE și în NATO (a se vedea graficul de mai jos).
Figura 2: Încrederea românilor în diferite instituții / Sursa: sondaj implementat în cadrul proiectului Starea Națiunii (SIPOCA 11), 2017
Într-o perspectivă utilitaristă, aceste date referitoare la evaluările subiective cu privire la perfomanța economică actuală și potențială ar trebui să se coreleze cu o scădere a încrederii românilor în UE. În cazul României însă, corelaţia opusă pare valabilă: cu cât situația internă este mai precară (percepută ca atare), cu atât actorii internaționali – precum UE și NATO – capătă o mai mare credibilitate. Acest fenomen sugerează faptul că, pentru români, UE este un „colac de salvare”, o alternativă mai bună la ceea ce se întâmplă pe plan intern. În condițiile în care subiectele europene sunt cvasi-absente din discursul public și din media (așa cum arată cercetări recente), încrederea românilor în UE exprimă un tip de naivitate – de data aceasta bine canalizată.
Românii sunt euro-optimiști de nevoie, votul de încredere pe care aceștia îl acordă UE și altor actori internaționali fiind mai degrabă expresia dorinței de a evada din atmosfera conflictuală de „acasă”. Nevoia naturală de reconciliere, de identificare cu un personaj pozitiv, își găsește expresia în acest euro-optimism terapeutic, fluid, incert. Însă, ca orice atitudine slab ancorată, ca orice argument insuficient fundamentat, euro-optimismul românesc poate fi modelat și remodelat cu ușurință, manevrat și manipulat în multiple moduri. Modelarea şi manevrarea au un potential de reuşită cu atât mai mare cu cât dezbaterile şi preocupările de fond lipsesc aproape cu desăvârşire.
Sursa foto: link
