Editorial de Alina Bârgăoanu, Director Convorbiri Europene, publicat inițial în numărul special din aprilie 2016
Mai ține cineva socoteala crizelor care asaltează, simultan, Uniunea Europeană? Criza euro, deflația, criza de export, Brexit, Ucraina, refugiații, spațiul Schengen, securitatea, terorismul. Dar a fracturilor din interiorul UE? Elite – cetățeni, „țări” creditoare – „țări” debitoare, Nord – Sud, Est – Vest, câștigători – pierzători? În 2013, când am întâlnit remarca severă a filosofului german Jürgen Habermas, potrivit căreia singurul lucru care ne unește ca europeni este euroscepticismul, credeam că nimic nu mai poate fi spus, mai precis, credeam că ceva mai grav decât atât nu poate urma. Nu în planul durității de exprimare, ci al realității pe care ar surprinde-o respectiva afirmație. Iată că, după atacurile de la Bruxelles din 23 martie a.c., a venit rândul altui filosof, Zygmunt Bauman, să pună un diagnostic încă și mai sever: ceea ce ne unește ca europeni este frica de teroriști.
Sentimentul de neputință pe care îl putem detecta la nivelul cetățenilor europeni și al liderilor, deopotrivă, nu poate fi ignorat. Unii – chiar unii dintre lideri – izbucnesc în plâns în fața camerelor de luat vederi. Dincolo de lacrimi, de solidarizări exclusiv emoționale și oricum post-factum, de tipul #JesuisBruxelles, ce argumente în favoarea UE putem găsi? Și care sunt punctele în care UE poate fi criticată? Cred că fără identificarea – rațională, la rece – atât a argumentelor pro Uniunea Europeană, cât și a eșecurilor care îi sunt imputabile, UE poate ușor aluneca în postura de țap ispășitor al propriilor neputințe. În România și pe întreg teritoriul european.
Așadar, merită UE să fie salvată, dincolo de argumente conjuncturale, de genul too big to fail? Există și lucruri care pot ține laolaltă Uniunea, altele decât motivațiile care seamănă groaznic de mult cu cele ale unor soți care în mod cert nu se mai iubesc, nu mai împărtășesc un univers de viață, chiar nu se mai suportă, dar rămân „împreună” de teama partajului, sau de teama de a nu rămâne singuri? Eu cred că da. Uniunea Europeană rămâne unul dintre proiectele cele mai reușite ale Europei. Este un fapt că, în partea Europei organizată sub forma UE, nu au mai existat războaie din 1945 până în prezent. Ceea ce constituie un argument forte în favoarea ideii că UE reprezintă un puternic instrument de pacificare. Să ne amintim motto-ul fondator al UE: pace și prosperitate, mai precis, pace în urma prosperității. Dacă îmbrățișăm acest argument, ne putem pune, în mod firesc, întrebarea: „ce poate diminua apetitul istoric pentru conflict al Europei, al acestei părți de Europă, în condițiile în care UE s-ar prăbuși, s-ar fragmenta sau, fără a se prăbuși în mod spectaculos, nu ar mai funcționa?”. Uniunea a oferit o dezlegare pentru chestiunea germană, o soluție de integrare pașnică a acestui colos din mijlocul continentului. A creat, împreună cu NATO, o umbrelă de securitate, în primul rând economică, pentru un bloc comercial de mărimi comerciale. Reprezintă cel mai avansat experiment în guvernarea transnațională în condițiile globalizării (financiare). Și, nu în ultimul rând, creează premisele pentru creionarea unei soluții în fața hipercompetitivității induse de ridicarea economică a Chinei, a întregii regiuni Asia-Pacific. Ideea că statele europene ar putea face față, separat, competiției care are drept scenă de manifestare globul, este o fantezie.
Aflată în posesia acestei „mine de aur”, validată de argumente deopotrivă istorice și contemporane, ce face Uniunea? Este vorba despre o alchimie pe invers, de o transformare – impardonabilă – a aurului în plumb, așa cum se exprima fostul ministru grec de finanțe, Yanis Varoufakis? „Performanța” UE în această alchimie pe invers este, cred, dincolo de orice polemică. Dintre toate motivele care pot fi reliefate, voi selecta doar câteva. În probleme de politică externă, UE are aerul unui jucător de rezervă, care se antrenează perpetuu pe marginea terenului, insistând, din această postură marginală, pe menținerea unor așa-zise standarde, a unor reguli de joc. În condițiile în care nici nu stăpânește jocul, nu știe care îi sunt adversarii și nici nu are vreo capacitate de a impune vreun standard. Să luăm situația din Orientul Mijlociu, situație care lovește în primul rând în Uniunea Europeană. Jucătorii aflați la masă sunt toți extraeuropeni: SUA, Rusia, Turcia, Iran, Arabia Saudită. UE ar fi al șaselea jucător, dar nici aici nu e clar în ce formulă. UE ca întreg, motorul franco-german, Franța, Marea Britanie, Italia? În ceea ce privește economia, UE nu a atins încă nivelurile de dinainte de criză. Deflație, șomaj în masă, inegalitate, o monedă care dezbină în loc să unească, așa cum era proiectată și așa cum îi spune și numele. În al treilea rând, UE a amânat la nesfârșit răspunsul la teme și probleme mari. Demografia, îmbătrânirea populației, inegalitatea, filosofia fiscală, posibilitățile de combinație economică și geopolitică. În criză fiind, UE a amânat răspunsul până în punctul în care acesta devine, practic, imposibil. Este, poate o speculație, dar criza pare că a fost îmbrățișată cu un anumit entuziasm, pretextul perfect pentru a nu ne pune întrebarea: care este consensul de la Bruxelles? Cunoaștem consensul de la Washington: privatizare, dereglementare, financializare. Îl cunoaștem și pe cel de la Beijing: dezvoltare, export, intervenția statului în economie. Cunoaștem chiar și consensul de la Berlin: austeritate, competitivitate, reforme structurale. Care este consensul de la Bruxelles? Mai multă Europă? Sau mai puțină? Aceasta este o simplă retorică. În plus, pentru unii, mai multă Europă înseamnă mai puțină Europă Centrală și de Est. Sau mai puțin Sud. Pentru alții, mai puțină Germanie, sau mai puțină Franță.
Ce se mai poate face? Într-o variantă pesimistă, actualii lideri europeni par a fi în postura lui Ludovic al XVI-lea, care, după căderea Bastiliei, și-a notat în jurnal un singur cuvând. Rien. Cum am spune noi astăzi, nici o responsabilitate. Nu avem nici o responsabilitate în ceea ce privește situația din Orientul Mijlociu. Nu sub ochii noștri s-a dezindustrializat, de-modernizat și re-ruralizat Europa Centrală și de Est. Nu noi am închis ochii când, cu ajutorul unor bănci de investiții ne-europene, Grecia și-a cosmetizat situația privind finanțele. Nu noi am exportat vorbe și workskop-uri în propriile țări și în propriile vecinătăți. Rien. Cred că, pentru depășirea acestei situații, Uniunea, în primul rând partea occidentală a Uniunii, trebuie să abandoneze cufundarea în nostalgii înșelătoare, chiar bolnăvicioase. Ce bine era pe vremea când … (puneți aici ce doriți, când nu aveam esticii pe cap, când ne puteam împrumuta, când ne puteam devaloriza moneda, când trăiam bine). În al doilea rând, Uniunea trebuie să revină la filosofia fondatoare, cea care a consacrat-o: prosperitatea în interior și în vecinătățile apropiate.
Frica nu ține loc de viziune. Aici, Cațavencu avea dreptate, dincolo de tonul glumeț: „să-ţi vie stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni ruginite, şi să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii subversive… asta nu mai merge…”. Dacă rămâne în paradigma fricii, a lipsei de viziune și de responsabilitate, Uniunea Europeană va deveni provincia uitată a lumii.
