Articol de Alina Bârgăoanu
Literatura de specialitate vorbește despre alegerile pentru Parlamentul European ca fiind „alegeri de ordin secund” (second order elections). În sensul că, așa cum explică Simon Hix și Christopher Lord în cartea „Political Parties in the European Union” (1997), cetățenii le percep ca fiind mai puțin importante decât alegerile naționale. Consecința acestei percepții privind importanța are câteva consecințe, tot potrivit celor doi autori; votanții folosesc momentul votului pentru a-și exprima gradul de mulțumire sau de nemulțumire față de cei aflați la putere în acel moment; alegerile europene au puțin de-a face cu instituția pentru care au loc – Parlamentul European, ci sunt dominate de teme interne; rezultatul alegerilor este puternic influențat de ciclul electoral: dacă europarlamentarele se desfășoară imediat după alegerile generale, partidul sau coaliția care tocmai au câștigat respectivele alegeri au șanse să repete succesul electoral, iar dacă se desfășoară la distanță față de alegerile generale, șansele sunt mai mari pentru partidele de opoziție; în general, participarea la europarlamentare este mai mică decât la alegerile naționale. Deci, în mod paradoxal, sunt un fel de alegeri naționale, iar impactul lor se simte nu atât la nivel european, cât la nivel național: influențează următoarele alegeri, pot duce la demisii, la schimbarea conducerii partidelor sau a componenței coaliției de guvernare (87-90).
S-a schimbat ceva din momentul publicării acestei cărți, după părerea mea, lămuritoare, despre raportul dintre jocul politic intern și cel european? Nu foarte mult. Nu s-au operat schimbări structurale în ceea ce privește arhitectura acestor alegeri; au existat în timp diverse propuneri, cum a fost cea a listelor transnaționale, dar ele nu au fost transformate în realitate. În al doilea rând, caracterul „național” al alegerilor europarlamentare mai degrabă s-a consolidat în timp ca urmare a faptului că Uniunea Europeană ca atare a evoluat mai mult în direcția interguvernamentală decât în cea supranațională, deci „sediul puterii” se află mai curând la Consiliul European decât la Parlamentul European.
Ce s-a schimbat, totuși, față de alegerile europarlamentare de „altădată”, strict naționale și de ordin secund? Încă din 2014, preocupările privind „Uniunea Europeană” – beneficii, costuri, divergențe Nord-Sud, întrebări privind criza euro și, în general, viitorul monedei unice, suspiciuni – de ambele părți – privind beneficiile extinderii către Est au început să iasă la suprafață. Cu toate acestea, estimarea (pentru unii speranță, pentru unii sperietoare) că vom asista la „the mother of all elections” nu s-a concretizat. Nu se poate spune că alegerile din 2014 au echivalat cu un tip de referendum privind Uniunea Europeană, că au antrenat o dezbatere profundă privind viitorul Europei, că s-au ales apele sau s-au decis marile proiecte de evoluție.
Se va păstra acest pattern „normal” și în 2019? Între 2014 și 2019 pare o distanță care nu poate fi măsurată propriu-zis în ani. Criza migrației, Brexit, alegerea Președintelui Trump și serioasele zdruncinături la adresa relației transatlantice: Catalonia și problema unor eventuale alte mișcări separatiste în statele membre; semnalul de alarmă privind volatilitatea situației politice din Franța (turul al doilea al alegerilor prezidențiale și, mai aproape de noi, protestele vestelor galbene), semnalul – mult mai slab, adevărat, privind o anumită stare de volatilitate a politicii interne germane (vezi ascensiunea partidului AfD și anunțul Cancelarului german de a nu candida pentru un nou mandat în fruntea CDU); divergențele Est-Vest, influențate de multe dintre aceste evoluții (relația transatlantică, migrația, schimbarea raporturilor geopolitice mari ca urmare a Brexit-ului); tratatul de la Aachen, care poate fi interpretat și ca un gen de replică franco-germană la abordarea actualei administrații de la Casa Albă, „America first”.
Vor schimba aceste evoluții – amețitoare, gândiți-vă, vorbim de o perioadă de doar cinci ani – stilul sau temele de dezbatere din timpul următoarelor alegeri? După părerea mea, destul de puțin. Ceea ce poate fi luat și ca un semn de reziliență, dar și ca un semn că astfel de alegeri au o logică de auto-perpetuare, de auto-conservare: împiedicâ dezbaterea problemelor care, după cum vedem, ne ajung din urmă și prilejuiesc mai degrabă împingerea lor în viitor. Estimez, totuși, că, față de anul 2014, este posibil să apară câteva accente noi, relativ similare în multe, dacă nu chiar în toate statele membre.
Unul ar fi poziționarea candidaților în funcție de liniile de demarcație național – transnațional (global, respectiv european) și de raportul UE – suveranitate națională. Este posibil ca aceste poziționări să fie mai importante decât orice demarcație doctrinară, ideologică. Probabil că se va accentua discursul de tip binar „buni europeni/ adevărați europeni” vs. „buni x/ adevărați x” (mai ales în țări precum Franța, unele state membre din Europa Centrală și de Est, posibil chiar Germania). Cu variațiuni pe aceeași temă: european/ anti-european, progresist/ reacționar, liberal/ iliberal, cosmopolit/ „de la țară” – cu judecățile de valoare implicite (nu intru acum în discuția privind monopolul pretins asupra dreptății, binelui, asupra deciziei de a stabili cine face parte dintr-o categorie și cine dintr-alta). Această gândire binară va sărăci din start dezbaterea, aprofundarea altor teme, va prilejui o insistență pe discursul moralizator, de tip „bine și rău”, „noi vs. ei”. Ceea ce echivalează cu transformarea atât de blamatului populism – un termen-umbrelă sub care începe să fie etichetată orice abordare indezirabilă – într-un curent mainstream, definitoriu pentru toți actorii implicați în competiția electorală. Potrivit unei inspirate exprimări a unui editorialist al publicației britanice The Guardian, vom avea „tot mai multe mișcări care vor fi etichetate drept populiste, tot mai multe care se vor auto-intitula populiste, tot mai multe care se vor justifica și vor insista că nu sunt populiste, plus tot mai multe conversații pe marginea întrebării dacă populismul reprezintă problema sau soluția”.
Al doilea accent – strâns legat de primul în sensul îngustării dezbaterii – va fi cel legat de Brexit. Nu, nu sunt naivă să cred că implicațiile pe termen mediu ale Brexit-ului în ceea ce privește securitatea continentului european, dezechilibrele și reechilibrările pe care le antrenează, spargerea unei legături „naturale” cu Statele Unite, vidul geopolitic creat în Europa Centrală și de Est vor anima dezbaterile transnaționale și vor duce la articularea unui spațiu public pan-european, visul filosofului german J. Habermas. Nu, Brexit-ul va influența cadrul dezbaterilor din spațiile publice naționale în sensul că el va funcționa ca un tip de „amenințare de fundal”: vreți să ajungem/ ajungeți ca Marea Britanie? Din acest punct de vedere, sunt total de acord cu ceea ce, la un moment dat, ministrul german pentru Europa a transmis pe twitter: „Brexit-ul este o tragedie pe care nici Shakespeare nu și-ar fi putut-o imagina”. Reductio ad Brexiterum, dacă îmi permiteți: suprimarea oricărei dezbateri, a oricărei posibile îndoieli cu privire la orice (raportul NATO – armata europeană, dedolarizarea, îndepărtarea de SUA, relația cu Rusia, dezechilibrele din interiorul UE sau din interiorul zonei euro și cauzele lor structurale) invocându-se tema (excesiv de simplificată, pe alocuri chiar distorsionată) a „situației catastrofale în care s-a situat singură (!) Marea Britanie”.
Așadar, „this time is different”, în sensul că spectrul „populismului” – conex, al „naționalismului”, al „iliberalismului” se va cupla cu cel al Brexitului. În afară de aceste accente noi, this time is not different: alegeri de ordin secund, alegeri naționale, prezervarea status-quo-ului într-o lume a schimbărilor de tip convulsiv. Dacă acest atașament la status quo al Uniunii Europene se va dovedi un semn de reziliență sau, dimpotrivă, unul de slăbiciune, numai timpul ne-o va arăta. Probabil nu în contextul mult așteptatelor alegeri din mai 2019, dar nici nu foarte târziu după acestea.
19 februarie
