Articol de Elena Negrea-Busuioc
Populismul este un cuvânt la modă acum; în politică (mai ales în contextul alegerilor), în mass media, în departamentele de științe politice (și nu numai) ale universităților. În Europa, evenimente mai mult sau mai puțin recente (atacurile teroriste de la Paris, criza refugiaților, criza euro etc.) au favorizat consolidarea și diversificarea discursului populist al partidelor și poate chiar și al mass-mediei (deși studiile despre cât de populiste sunt mass-media sunt mult mai puține comparativ cu studiile despre partidele și mișcările populiste). În opinia lui Cas Mudde, populismul poate fi definit cel mai bine ca o ideologie, mai precis, ca o ideologie gazdă (host ideology): populismul de dreapta constă în populism plus o formă de naționalism, iar cel de stânga în populism plus o formă de socialism. Ambele categorii (populismul de dreapta și cel de stânga) au exploatat cât au putut de bine climatul unei Europe erodate de crize multiple.
Partidele populiste au obținut scoruri foarte bune la alegerile europarlamentare din 2014, mulți politicieni populiști fiind trimiși în Parlamentul European. Algoritmul de funcționare a PE presupune formarea de grupuri politice care trebuie să îndeplinească anumite reguli. Partidele populiste nu s-au pus de acord și unii dintre populiști au rămas neafiliați. Chiar dacă au reușit să formeze grupuri parlamentare, influența populiștilor în PE este, încă, destul de limitată. În afară de succesul din alegerile „de ordin secund” (second order elections) pentru PE, populiștii din Europa de Vest (UKIP în UK, le Front National – LFN în Franța, PVV – Partij voor de Vrijheid în Olanda) nu au reușit să obțină victorii importante la alegerile care contează (first order elections) – regionale, parlamentare, prezidențiale – din țările lor.
Pornind de la rezultatele primului tur al alegerilor regionale din Franța, unde LFN s-a clasat pe primul lor în multe dintre regiuni, unii comentatori consideră că „viitorul Europei” ar putea fi decis de rezultatele votului francezilor. Totuși, extrema dreaptă franceză, în ciuda progresului înregistrat ca număr de voturi primite, nu va avea ocazia să guverneze nici una dintre regiunile franceze. În turul al doilea, francezii s-au mobilizat puternic și au votat, în cea mai mare parte, pentru candidații dreptei conduse de Nicolas Sarkozy (aproape 60% prezență la vot, comparativ cu 49% în primul tur, conform Le Monde). Ziarul francez remarcă faptul că această mobilizare este asemănătoare celei înregistrate între cele două tururi ale alegerilor prezidențiale din 2002, cand Jean-Marie le Pen s-a calificat în turul al doilea. Sună familiar pentru români, la fel s-a întâmplat și în 2000, când Corneliu Vadim Tudor intra în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din România. Populismul este seducător în Franța (și în alte țări vest europene) la nivel discursiv, se pare. În ceea ce privește câștigarea alegerilor, populiștii din Vest încă nu au descoperit cheia succesului.
Totuși, care au fost marii câștigători populiști în alegerile care contează? În ce țări au reușit partidele populiste să preia puterea? Căci, se cuvine remarcat că, în ciuda dimensiunii sale ideologice, populismul este analizat în mod predominant prin prisma discursului liderilor populiști. Partidele populiste ajung rar la putere, prin urmare, este mult mai dificil de studiat ceea ce fac; ceea ce spun populiștii este accessibil.
În Grecia, auteritatea și discursul de superioritate al Troikăi au favorizat instalarea guvernului condus de Tsipras, la începutul lui 2015. Acesta este un exemplu de populism de stânga în acțiune și, în câtiva ani, vom putea studia guvernarea populistă Syriza. Se remarcă, deja, anumite concesii pe care guvernul Tsipras le-a făcut Eurogrupului și FMI-ului care, cel mai probabil, se vor reflecta în sprijinul grecilor pentru Syriza. Mai aproape de România, un alt guvern populist deține puterea și domină scena politică din Ungaria. Este vorba despre FIDESZ, partidul populist de dreapta, condus de Viktor Orban, premierul Ungariei. Poate cel mai răsunător exemplu recent de acțiune a lui Orban este ridicarea unui gard de sârmă ghimpată la granița dintre Ungaria și Serbia, pentru a opri valul de refugiați. În final, un al treilea exemplu de succes al unui partid populist de dreapta vine din Polonia, unde PiS – Prawo i Sprawiedliwość (Lege și Justiție) a câștigat recent alegerile parlamentare. Interesant este că toate aceste exemple de partide populiste la putere vin din Europa de Sud și din Europa Centrală și de Est, de la „periferia” Uniunii Europene. Votul acordat de cetățenii greci, maghiari și polonezi populiștilor este și un vot împotriva Uniunii Europene. Pe lângă temele centrale ale populismului, precum dihotomia „noi vs. ei” (noi – europenii vs. ei – imigranții; noi – poporul grec vs. Troika etc.), partidele care au preluat puterea în cele trei țări s-au poziționat împotriva majorității politicilor și măsurilor Uniunii, pe care le condamnă ca fiind elitiste, discriminatorii și chiar anti-naționale. Este oare instalarea guvernelor populiste în Sudul și Estul Europei un nou semnal al diviziunii centru-periferie sau Est-Vest? Într-un articol recent, Alina Bârgăoanu remarca absența Uniunii Europene, a leadership-ului european în atenuarea efectelor negative ale adâncirii diferitelor fisuri din interiorul Uniunii, unele prepetuate și consolidate la nivel discursiv (ex. diferențe religioase, culturale, istorice), altele motivate de diferențe de dezvoltare economică (ex. „Est – Vest”). Rămâne de văzut dacă guvernele populiste vor implementa măsuri care să contribuie la consolidarea diviziunilor din interiorul Europei sau dacă Uniunea va găsi formula magică a „unității în diversitate”.
