Articol de Alina Bârgăoanu
Am participat zilele acestea la dezbaterea găzduită de Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității București pe marginea unor întrebări deosebit de actuale și de pertintente: „cum se construiesc coalițiile în cadrul Uniunii Europene?”, „pot fi identificate afinități elective între statele membre, dincolo de structurile instituționale?”, care sunt politicile europene cu cel mai mare potențial de consens, respectiv de polarizare?”. Întrebările au fost prilejuite de studiul „EU Coalition Explorer” realizat de European Council on Foreign Relations (ECFR).
Studiul s-a derulat în perioada aprilie – iunie 2018, iar întrebările au vizat 877 de experți în afaceri europene provenind din toate statele membre, angajați în instituții guvernamentale, universități sau think tank-uri. Este prima oară când se derulează o astfel de cercetare la nivel paneuropean, depășind întrebările clasice și din în ce în ce mai puțin revelatoare din eurobarometre. De altfel, este vorba despre o cercetare calitativă, prin urmare, nu se pune problema validității statistice, așa cum este cazul eurobarometrelor. Dar cu siguranță putem vorbi despre surprinderea „atmosferei” din instituțiile implicate în problematica europeană, a opiniilor de tip expert pe care le împărtășesc „birocrații” afacerilor europene atunci când pregătesc decizia politică.
Studiul este deosebit de bogat, iar rezultatele merită consultate pe îndelete, mai ales că există și posibilitatea accesării bazei de date și a aprofundării anumitor răspunsuri și corelații. În acest material, voi surprinde doar ceea mi s-a părut a reprezenta „vârfurile” de relevanță pentru teme care mă interesează în mod deosebit: care sunt centrele de decizie politică la nivel european, Uniunea evoluează în sensul fragmentării sau al coeziunii, care sunt punctele de divergență dintre Vestul și Estul Uniunii, dar cele dintre Marea Britanie și restul UE?
De ceva timp, Uniunea are un lider economic detașat, lucru scos la iveală în contextul crizei euro și consolidat cu fiecare moment de atunci. Este vorba, desigur despre Germania. Studiul arată, cu precizie și fără echivoc, faptul că Germania este și liderul politic al Uniunii, fiind indicat drept statul membru cel mai relevant de către toate celelalte state membre pe majoritatea politicilor care au făcut obiectul întrebărilor. În cazul unei singure politici supuse interogațiilor, anume „politica externă, de securitate și de apărare”, Germania împarte rolul de lider cu Franța. În afară de România, Croația, Estonia, Suedia și țările Grupului de la Vișegrad, toate statele membre indică Franța drept cea mai influentă țară în ceea ce privește politica externă, de securitate și de apărare; România a indicat Marea Britanie ca ocupând poziția de lider, în timp ce Grupul de la Vișegrad și Croația, Estonia și Suedia au rezervat acest loc tot Germaniei. Motorul franco-german, sau mai precis, germano-francez funcționează în mai toate cazurile investigate, fiind urmat, în puține cazuri, de motorul germano-olandez (politica fiscală și guvernanța zonei euro) sau de cel germano-italian (pe probleme legate de migrație). Dincolo de aceste variațiuni, studiul confirmă un fapt relativ simplu, dar din ce în ce mai ignorat în multe discursuri sau orientări politice, inclusiv în cele care par să domine Uniunea Europeană ca Uniune: puterea economică nu are cum să nu se convertească în putere politică, influență, prestigiu, respect, capacitate de cristalizare a coalițiilor, de modelare și prefigurare a acțiunilor.
Tot din punctul de vedere al puterii economice, studiul arată o anumită fragmentare și apoi regrupare pe clustere mai mici în interiorul UE. Grupul celor șase state fondatoare încă are forță economică, dar harta „bogăției” indică un cluster omogen având Germania în poziția de locomotivă și format din Austria, Danemarca, Finlanda, Suedia, Belgia, Luxemburg și Olanda. Grupul „celor șapte sudiști” (Cipru, Franța, Grecia, Italia, Malta, Portugalia, Spania) este la fel de omogen din perspectiva indicatorilor de bunăstare (PIB, rată a ocupării, putere efectivă de cumpărare), aflați sub valorile înregistrate de „cei șapte bogați plus Germania”. Ne place sau nu, Uniunea este divizată, socio-economic vorbind, între un nord industrializat, prosper și un grup de urmăritori aflați fie în partea de sud, fie cea de est. Divergența socio-economică nu poate rămâne fără urmări, un lucru probabil la fel de adevărat precum afirmația anterioară referitoare la convertirea puterii economice în putere politică.
Studiul indică și altfel de divergențe, manifestate pe probleme concrete. O baterie consistentă de întrebări a avut în vedere nivelul preferat de acțiune în cazul diferitelor politici: un nivel de acțiune care să implice toate statele membre (cu alte cuvinte, un nivel în care toate să aibă un cuvânt de spus, un nivel care să aibă în vedere doar un grup de țări, potrivit Tratatelor, un nivel informal și nivelul național. Divizarea Uniunii pe criterii geografice „Est-Vest” pare cea mai puternică în ceea ce privește politica de imigrație și de azil, politica externă și de securitate, politica față de China și politica față de SUA. În toate aceste cazuri, țările Grupului de la Vișegrad plus majoritatea statelor din Europa Centrală și de Est cu un istoric mai de scurtă durată în Uniune au formulat răspunsuri izbitor de diferite față de restul statelor membre, indiferent de felul în care ar putea fi acestea grupate (state fondatoare, state bogate, state mediteraneene). În toate cele patru cazuri, statele membre din Europa Centrală și de Est care au aderat mai recent la Uniune exprimă o preferință pentru păstrarea nivelului național de decizie. Dacă ne uităm doar la Grupul de la Vișegrad, diferențele dintre preferințele acestuia și grupul statelor fondatoare, grupul statelor bogate și grupul statelor mediteraneene pe toate aceste politici sunt efectiv frapante. Referitor la fricțiunile Est-Vest, interesant este faptul că o politică vitală pentru depășirea decalajelor de dezvoltare dintre diferitele regiuni și state ale Uniunii – politica de coeziune – nu a fost inclusă între temele investigate, arătând, este adevărat, într-o manieră indirectă, faptul că, în continuare, coeziunea este una dintre victimele colaterale ale multiplelor crize care au zdruncinat Uniunea din 2008 încoace.
La fel de frapante sunt și diferențele dintre Marea Britanie și core-ul european atunci când vine vorba despre politica fiscală, guvernanța zonei euro și structurile de apărare. Vizualizările puse la dispoziție de studiul ECFR scot la suprafață lucruri poate greu de acceptat: divergențele dintre Marea Britanie și motorul/ centrul politic al Uniunii par structurale, sunt acumulate în timp și se manifestă pe aspecte vitale. Discuția cu privire la Brexit ca fiind o „fantezie de moment care, din păcate, a ieșit fix pe dos decât s-a intenționat” pare, și pe baza celor relevate de acest studiu, o interpretare cel puțin superficială.
În sfârșit, analiza mea arată că politicile cu cel mai mare potențial de consens sunt politica digitală și cea referitoare la piața unică. Ceea ce ar putea reprezenta o notă de optimism, dacă nu ne-am gândi imediat că proiectul european a evoluat, cel puțin în declarații, cu mult peste ideea inițială de zonă de liber schimb și piață unică. Iar sub umbrela „politică digitală comună” se pot pune foarte multe lucruri care, odată menționate, posibil să nu mai stârnească atâta consens: infrastructură comună, industrializare 4.0, retehnologizare, robotizare, Inteligență Artificială etc. În opoziție, politicile cu cel mai are potential de polarizare sunt cele referitoare la migrație și azil, la structurile comune de apărare, politica în domeniul energiei, Rusia și, dacă divergențele dintre Estul și Vestul Uniunii se adâncesc, posibil chiar politica față de SUA.
Așa cum am spus, acestea sunt aspectele care mi s-au relevat pe baza intereselor constante legate de teme precum Brexit-ul, sciziunea Est-Vest și potențialul său de adâncire, criza de convergență a Uniunii. Vă invit să explorați studiul și să vă formulați propriile interpretări pe baza propriilor interese.
Pentru România, studiul ECFR Berlin EU Coalition Explorer a fost coordonat de sociologul Ionel N. Sava de la Universitatea din București.
Citește și:
Studiul „EU Coalition Explorer” realizat de European Council on Foreign Relations (ECFR)
