Cronică de Asist. Univ. Dr. Flavia Alupei-Durach
Alberg, T., Esser, F., Reinemann, C., Strömbäck & de Vreese, C.H. (eds.). (2016). Populist Political Communication in Europe. Taylor & Francis Group: Routledge
Citește aici capitolul 25 – „Romania. Populist Ideology Without Teeth”, de Nicoleta Corbu, Delia Balaban-Bălaş și Elena Negrea-Busuioc
În perioada recentă, ascensiunea populismului a început să fie inclusă automat pe lista surselor de stres pentru Uniunea Europeană, alături de o suită de crize și motive de îngrijorare. Atenția sporită acordată populismului este justificată de fapte: în numeroase state, liderii, partidele și mișcările populiste au căpătat relevanță, în baza performanțelor electorale neașteptat de bune. Cu toate acestea, a devenit foarte facil ca orice poziție anti-UE (sau anti-establishment în general) să fie expediată cu eticheta de „argument de factură populistă”. Utilizarea populismului ca termen-umbrelă pentru tot ceea ce este în neregulă în viața politică europeană nu este un reflex lipsit de pericole, ca orice altă simplificare și generalizare de la nivelul sferei publice. Mai mult decât atât, termenul este folosit cu multa larghețe în bătăliile eloctorale, în care este aruncat cu rol de insultă între adversari.
Nu trebuie însă să condamnam această greșeală cu prea multă duritate, ținând cont de faptul că populismul rămâne, inclusiv pentru reprezentanții comunității academice, un concept difuz. Ce actori, ce partide sunt populiste și ce partide nu? Ce platforme electorale sunt populiste și ce platforme nu? Este euroscepticimul o mișcare oportunistă a partidelor pentru a câștiga mai mult sprijin politic în partidele naționale? Care sunt caracteristicile definitorii ale comunicării poilitice de tip populist?
În raport cu aceste neclarități sau neconcordanțe conceptuale, dorim să semnalăm apariția, la editura Routledge, a volumului Populist Political Communication in Europe, al cărui merit este de a umple un gol în literatura științifică despre populism: investigarea acestui fenomen din perspectiva comunicării politice. Lucrarea, editată de Toril Alberg, Frank Esser, Carsten Reinemann, Jesper Strömbäck & Claes de Vreese, reunește studii din 24 de state ale Europei (nu numai membre UE): Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia, Austria, Belgia, Germania, Irlanda, Olanda, Elveția, Marea Britanie, Franța, Grecia, Israel, Italia, Portugalia, Spania, Bosnia și Herzegovina, Croația, Cehia, România și Slovenia.
Firul roșu al tuturor capitolelor îl reprezintă înțelegerea populismului ca fenomen care se manifestă cu precădere la nivel discursiv, în toate formele de comunicare (orale, scrise și vizuale) ale oamenilor politici, partidelor și mișcărilor sociale. Astfel, populismul devine caracteristica mesajului, nu neapărat a emițătorului, un cadraj general sub egida căruia sunt împachetate o multitudine de probleme concrete. Dacă studiile de specialitate au explorat cu precădere comunicarea electorală de campanie și rolul media în propagarea mesajelor electorale, volumul în cauză are ambiția de a genera un model euristic de analiză, care să încorporeze cauzele, formele și efectele comunicării populiste într-o schemă logică aplicabilă cercetărilor empirice. Mai mult decât atât, în secțiunea de concluzii, editorii identifică principalele provocări și neajunsuri ale domeniului, deschizând calea pentru cercetări viitoare cu înaltă valoare adăugată.
Salutăm includerea României pe harta studierii populismului din perspectivă comunicațională, prin intermediul capitolului 25, Romania: Populist Ideology Without Theeth, semnat de Nicoleta Corbu, Delia Balaban-Bălaș și Elena Negrea-Busuioc. Pornind de la cercetările despre populism realizate în România post-decembristă, autoarele identifică trăsăturile comune cu modelele din vestul Europei și cele din America Latină, dar și pe cele particulare ale populismului în această țară. Elementele cheie ale populismului românesc includ fixația pentru popor, atitudinea anti-elite, și o viziune dihotomică asupra societății. Neobișnuite în cazul României sunt absența diferențelor ideologice dintre extrema stângă și extrema dreaptă a spectrului politic și absența sentimentelor anti-europene.
Studiul de caz pe România cuprinde câteva aspecte de mare relevanță: descrierea sistematică a peisajului politic de tip populist din 1989 și până în prezent, identificarea limitelor cercetărilor existente, discutarea ipostazei de comunicatori a liderilor și partidelor, explorarea raportului dintre mass media și mișcările populiste, identificarea metodelor de seducere a electoratului și expunerea tendințelor actuale. Una dintre concluziile cele mai intrigante ale acestui capitol este aceea că discursul de tip populist nu pare să sufere de pe urma declinului constant al partidelor populiste. Autoarele remarcă incorporarea a numeroase mesaje și simboluri populiste în discursul partidelor de masă și chiar în mass media. Explicarea acestui paradox prin absența unor direcții ideologice bine conturate pe scena politică, așa cum sugerează Corbu, Balaban-Bălaș și Negrea-Busuioc, va trebui explorată în studii viitoare.
În încheiere, invităm citorii să mediteze la una din întrebările fundamentale ridicate de către volumul Populist Political Communication in Europe: pot mass media să contribuie, chiar și involuntar, la ascensiunea curentă a populimului în Europa? Prin criticarea permanentă a partidelor de guvernământ și a sistemului democratic, media cresc cinismul și neîncrederea la nivelul electoratului. Vehicularea din abundență în mass media a cadrejelor negative la adresa UE contribuie la ascensiunea euroscepticismului. Accentuarea excesivă a meritelor unui popor sau grup social duce la etnocentrism, xenofobie și naționalism. Astfel, chiar și fără un sprijin explicit acordat mișcărilor de tip populist, media le susțin indirect prin plantarea în mintea cetățenilor a principalelor argumente populiste.
Sursa foto: site editură
