Articol de Alina Bârgăoanu, director Convorbiri europene
Există mulți autori, inclusiv români, care au semnalat faptul că planurile de management al crizei și de salvare a zonei euro nu seamănă deloc cu celebrul plan Marshall, plan care a însemnat, pe scurt, reconstrucția Europei occidentale după ravagiile celui de-al doilea Război Mondial.
În ultima sa carte, „The Tragedy of the European Union. Disintegration or Revival?” (a cărei traducere în limba română a fost recent publicată la editura comunicare.ro și lansată la Bookfest), George Soros consideră că una dintre responsabilitățile care îi revin Germaniei în postura de lider – fie și accidental – al Uniunii Europe este conceperea unui „plan Marshall” pentru Sudul Europei. Autorul evidențiază faptul că planul Marshall a reprezentat un excelent mecanism de modernizare, reindustrializare și de cooperare după război, oferind primul impuls în vederea unificării europene. Planul Marshall nu era animat de dorința de a pedepsi Germania pentru ororile nazismului, ci a reprezentat o formă de manifestare a poziției de hegemon binevoitor pe care SUA tocmai o dobândise. Diferențele dintre acest exemplu strălucit în domeniul dezvoltării și reindustrializării și actualele planuri de salvare a euro sunt, potrivit lui Soros, frapante: plata integrală a datoriilor, fără modernizare, fără dezvoltare, fără reindustrializare, fără preocupări de reconstrucție economică. La care se adaugă dorința de pedepsire a datornicilor și adoptarea, de către Germania, a unui „ton adesea moralizator”.
Poate în virtutea sensibilității și preocupărilor pentru regiunea și țara din care provin, am identificat alte două diferențe între ceea ce s-a întâmplat după război și după căderea comunismului (în Europa Centrală și de Est), respectiv în timpul crizei (în Sudul Europei). În treacăt fie spus, nici Europa Centrală și de Est nu a beneficiat de un astfel de plan care să vizeze dezvoltarea și reindustrializarea regiunii după căderea comunismului. Dimpotrivă, „rețeta” care a asigurat parcursul european al regiunii a fost cea a dezindustrializării; iar dezvoltarea, celălalt element al binomului aflat la baza Planului Marshall, a figurat foarte puțin pe agenda și în discursul liderilor vest-europeni referitoare la această zonă.
Revenind la diferențe. În primul rând, după război, s-a acționat pe baza concepției că numai după ce se încheie efortul de reconstrucție a economiilor și companiilor, după ce li se asigură acestora un minim nivel de competitivitate, comerțul liber, sau, cum am spune azi, participarea la piața unică, vor fi posibile. Rețeta aplicată economiilor și companiilor din Europa Centrală și de Est a fost diametral opusă: „aruncarea” directă a acestora în cursa economică europeană, cu speranța, poate, că nu vor fi strivite de o competiție total inegală.
În al doilea rând, crearea instituțiilor a fost considerată ca fiind pasul care să urmeze succesului economic, și nu care să îl preceadă. Din nou, cum am spune noi astăzi, mai ales în România, nu s-a început cu procedurile; mai întâi s-au încălzit motoarele economice, s-au obținut rezultate în acest plan, urmând ca succesul economic și încrederea cetățenilor câștigată în acest fel, să stea la baza (re)construcției instituționale.
Nu pot să nu mă întreb cum de Europa Occidentală nu a valorificat, inclusiv sau mai ales în interes propriu, învățămintele Planului Marshall. Nici în ceea ce privește Europa Centrală și de Est, nici în ceea ce privește Sudul. Mai ales că a fost principala beneficiară a acestei reușite istorice.
