Interviu cu Cornel Ban, lector universitar în relații internaționale la Boston University și director adjunct al Global Economic Governance Initiative din cadrul aceleiași universități (partea a II-a)
- Mark Blyth, autorul cu care ați semnat în 2015 articolul din Foreign Affairs, „Austerity vs. Democracy in Greece”, vorbea despre REBLL Alliance (România, Estonia, Bulgaria, Letonia, Lituania), grupul de țări care a aplicat unele dintre măsurile de austeritate cele mai dure în perioada ultimei crize. Cum explicați această duritate a măsurilor? Au avut efect aceste măsuri?
Blyth explică pe larg acest lucru în cartea sa Austeritatea: Istoria unei idei periculoase, publicată în limba română de superba editură Tact din Cluj, un actor din segmentul premium pe zona gândirii economice alternative în Romania. Acolo, profesorul de la Brown University arată că România, Bulgaria și balticii erau dați ca model de austeritate de succes și explică de ce (1) revenirea economică din aceste țări are mai multe moașe, iar austeritatea nu este una dintre ele (2) chiar dacă ar fi adevărat că austeritatea le-ar fi prins bine, aceste țări au exportat în piețe care nu au cunoscut recesiuni serioase (Germania, scandinavii) și au un profil politic care nu permite exportarea experienței lor în democrațiile din periferia zonei euro. Unul dintre elementele acestui profil este aparenta rezistență la măsuri extreme de genul tăierilor din 2010, care au mers dincolo de ceea ce cerea Troika. Cum se explică acest lucru? Avem de a face cu societăți cu un spațiu politic și civic care nu poate articula foarte bine reacțiile anti-austeritate din societate, care este marcat de confuzia dintre socialismul sovietic și progresismul economic și în care rasismul față de ruși (la baltici) și romi (la noi și la bulgari) face dificilă articularea unor coaliții care să apere pilonii de bază ai statului social și serviciile publice de tăieri brutale. Acesea sunt variabile care cu greu pot fi găsite în afara spațiului estic.
- După o perioadă de relaxare, credeți că se impune revenirea la austeritate, aşa cum transmit semnale reprezentanţii guvernului tehnocrat de la București? Se poate repeta scenariul dur al austerității din perioada 2009 – 2010?
România are o creștere economică record în UE și face progrese considerabile legate de colectarea taxelor. Prin urmare, îsi poate constitui spațiu fiscal pentru situații de recesiune, când vor fi presiuni externe pentru austeritate. Ar fi însă o mare greșeală folosirea acestui argument pentru a subția și mai mult statul social, și așa costeliv, sau pentru a ataca învățământul, sănătatea, trasportul public. Dimpotrivă, conjunctura favorabilă ar trebuie folosită pentru reforme fiscale care să reducă decalajele din societate.
Aici trebuie clarificat un lucru important: consolidarea fiscală nu trebuie să se facă neapărat prin austeritate (tăierea cheltuielilor). Ea se poate face mărind fie ratele de impozitare (să zicem prin redevențe mai mari, impozit progresiv), fie mărind rata efectivă de colectare acolo unde ea este extrem de scăzută: impozitul pe profit, avere, proprietăți imobiliare de lux. Deși FMI are experți foarte buni în a urmări banii pitiți în offshore-uri, nu am văzut foarte multe angoase la București legate de urmărirea banilor celor ce își optimizează veniturile prin paradisuri fiscale. La fel, felicitări DNA pentru anticorupție, dar eficiența lor pe frontul recuperării daunelor produse bugetului este rizibilă.
Consolidarea fiscală nu trebuie confundată cu austeritatea. Ea nu trebuie să se facă doar regresiv, apăsând și mai mult baza piramidei sociale atât de lovită de valuri de reforme antisociale, ci progresiv, apăsând mai mult spre vârful ei. Nu este doar o chestiune de moralitate, ci și una de pragmatism economic. Citiți studiile empirice ale FMI (ca să nu mai vorbesc de studiile produse în sistem peer review) despre efectele negative ale inegalității crescute asupra sustenabilității financiare, fiscale și anteprenoriale în capitalismul modern.
- Există un discurs public anti-austeritate în România?
Văd două tipuri de discurs anti-austeritate în România: unul provenind din stânga alternativă și unul mai mainstream, în zona politicii și a cercurilor de afaceri.
Primul vine din partea stângii independente și aduce fie argumente de discurs keynesian popularizant, fie analize care vin din perspective mai critice inspirate de o anumită renaștere a economiei heterodoxe în Occident. Vorbesc aici de multi universitari din științele sociale și umaniste, unele ONG-uri, anumite nume din presa financiară și nefinanciară, bloguri de stânga, economiști din țară și din diaspora. Acestea sunt discursuri critice pe care le vedem nu doar în campusul euro-american, ci și în presă financiară neînregimentată, de genul Financial Times, unde editorialistul-sef este de ani de zile împotriva ideii de ajustare prin austeritate. Din acest punct de vedere, nivelul de dezbatere de la noi, spre deosebire de ce se întâmplă în alte țări din Est (în Ungaria, de pildă, unde nivelul discuției este mult mai provincial), este marcat de o sincronizare destul de accentuată. Ceea ce lipsește la noi este integrarea acestor argumente în teologia socială (Red Tories, să le spunem), lucru normal atât în țările catolice și prostestante din Europa și a cărui absență este foarte interesantă, dată fiind poziția bisericii în comunitățile obișnuite. Avem, în schimb, tentative de fuzionism între ortodoxie și libertarianism economic, ceea ce este foarte original în context european, sinteza libertarian-creștină fiind specifică spațiului de dezbatere american.
Al doilea tip de discurs este la fel de sincronizat și vine din zona politică de centru-stânga, anumite voci izolate din BNR (Florin Georgescu, mai ales); acest tip de discurs mai vine din ce a mai rămas din zona sindicală sau din zona anumitor cercuri de afaceri care își văd businessul amenințat de fiecare dată când austeritatea mușcă din cererea internă și, deci, din volumul lor de vânzări. Sunt argumente obișnuite în partea stângă a eșichierului social-democrat european și, în unele țări, cum ar fi Spania sau Italia, chiar în partea sa dreaptă. Aici argumentele sunt ceva mai tehnice, mai nuanțate, mai ezitante, dar se rostesc din poziții de putere, care nu sunt întotdeauna foarte flamboaiante. Este o coaliție interesantă de interese aici, dar cred că nu a fost suficient de coezivă pentru a da impuls unei mișcări anti-austeritate propriu-zise; sau, date fiind constrângerile externe, lipsa de pârghii interne și de capacitate birocratică, această coaliție nu a reușit să avanseze un contra-proiect care să minimizeze efectele prociclic și distructiv în ceea ce privește resursa umană pe care le-au produs tăierile din 2010.
Să ne amintim că guvernul Ponta a venit pe fundalul unor mișcări sociale cu o importantă componentă anti-austeritate, austeritate care a fost atenuată masiv de guvern. Unii din miniștrii tehnocrați ai guvernului Ponta (Liviu Voinea, Florin Georgescu) au merite indubitabile în a articula acest discurs și, în anumite cazuri, în a-l traduce în politici publice (fostul premier e o figură mai complicată din acest punct de vedere, el având idei destul de liberale). S-a pășit în afara logicii austerității când s-a adoptat politica de revenire asupra tăierilor salariale, TVA redus la alimente, măririle de salariu minim, investițiile în serviciile publice sau pachetele de sprijin social cu mutiplicator fiscal marit. Stimularea cererii interne, rezultată în urma acestor măsuri, în combinație cu întărirea ANAF și exportul crescut de produse industriale cu valoare adăugată mai mare a avut efecte de creștere fără a deregla consolidarea fiscală. Evident că s-a dat foarte mult și zonei de business, dar tot ca parte a acestei gândiri mai degrabă keynesiene.
Se putea face însă mult mai mult pe partea de colectare și, mai ales printr-o reformă fiscală care să pună capat sistemului regresiv de taxare pe care îl avem acum, o reformă care să echilibreze raportul dintre muncă și capital, raport care ne așează în vecinatatea unor state mult mai puțin dezvoltate și mai antisociale decât noi. O astfel de reformă ne-ar da spațiu fiscal la următoarea recesiune sau poate criză a balanței de plăți, și, deci, posibilitatea de a evita austeritatea venită pe calea condiționalităților cerute de finanțatorii externi. Faptul că nu s-a făcut această reformă fiscală atestă nu doar patologiile noastre politice (care, de altfel, nu ne sunt specifice), ci și o anumită stare de dependență intelectuală și economică în care spațiul de manevră privind politicile publice este redus atât la nivelul percepției, cât și al realității.
Citește și: The IMF’s perestroika moment
Cornel Ban – Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc
Interviu realizat de Alina Bârgăoanu, director Convorbiri Europene
Citește și: prima parte a interviului
