
Articol de Flavia Durach
Ecosistemul media digital suferă de pe urma a două vulnerabilități care nu pot fi gestionate altfel decât în tandem: amplificarea fără precedent a conținutului dăunător, în toate formele lui, de la fake news, până la discurs incitator la ură și, respectiv, consolidarea poziției de monopol a giganților digitali. Această poziție atrage după sine un nou tip de putere, ce-i drept involuntar constituită, asupra sferelor publice naționale. Gatekeeperi de nouă generație ai informației și comunicării publice, platformele digitale au devenit prea mari să fie ignorate și prea puternice să fie lăsate în pace. Ele sunt ținta unor măsuri progresive de reglementare din partea instituțiilor naționale sau supranaționale.
De curând, Australia a lansat spre consultare publică un Cod de bune practici în gestionarea dezinformării în mediul online. Documentul oglindește îndeaproape prevederile echivalentului său european, Codul UE de bune practici privind dezinformarea. Caracteristicile comune ale celor două modele pornesc chiar de la caracterul voluntar al acestora: semnatarii se pot retrage oricând doresc, fără niciun fel de consecințe, și nu sunt obligați să aplice decât acele prevederi care servesc scopurilor, tehnologiilor și categoriilor de public proprii. Alte similarități includ:
- implementarea unor măsuri care să garanteze că serviciile online limitează răspândirea dezinformării (închiderea conturilor false, stabilirea unor sisteme de marcare a informației înșelătoare, politici clare în ceea ce privește utilizarea abuzivă a boților automați);
- asigurarea transparenței complete privind publicitatea online (deosebirea conținutului publicitar de cel organic, explicații privind modul de targetare a utilizatorilor);
- creșterea capacității utilizatorilor și jurnaliștilor de a discerne între dezinformare și conținut credibil, prin dezvoltarea de instrumente și soluții tehnice specifice;
- colaborarea cu reprezentanții comunității de cercetare și cu rețeaua independentă de verificatori ai veridicității informațiilor (inclusiv prin partajarea de seturi de date în scop de cercetare);
- furnizarea voluntară a rapoartelor de autoevaluare către autoritățile competente în domeniu
Experiența UE, la doi ani de la implementarea Codului, demonstrează că acesta facilitează dialogul structurat și constructiv între actorii relevanți, dar nu este aplicat într-o manieră cu adevărat sistematică. Cele mai recente rapoarte de evaluare ale Comisiei Europene menționează trei slăbiciuni fundamentale: lipsa unor indicatori-cheie de evaluare a performanței necesari pentru o monitorizare adecvată, conferirea unui acces foarte limitat la bazele de date ale platformelor pentru cercetătorii externi și absența din rândul semnatarilor voluntari ai Codului a altor stakeholderi-cheie, cum ar fi actorii din sectorul publicitar.
O soluție mai robustă pentru viitor va fi implementarea unui cadru legislativ exhaustiv, care să gestioneze toate implicațiile economiei digitale, de la responsabilizarea platformelor pentru conținutul pe care îl găzduiesc, până la măsuri anti-monopol la adresa giganților digitali, de la reglementarea ecosistemului de publicitate online până la fixarea unui cadru stabil de guvernare a acestui domeniu în plină expansiune. Aceste direcții sunt reflectate în cele mai recente versiuni de lucru ale Actului Legislativ privind Serviciile Digitale, care va asigura un mediu concurențial adecvat și va proteja mai bine drepturile cetățenilor europeni în raport cu activitatea furnizorilor de servicii digitale.
Cel putin in cazul UE, Codul de bune practici privind dezinformarea, cât și alte documente din aceeași sferă de preocupări, se cristalizează din ce ce în mai mult într-un cadru de prereglementare, care anticipează apariția unor variante de reglementare propriu-zisă. Cel mai probabil, soluțiile propuse vor îmbrăca forma unor mecanisme durabile de coreglementare. Acestea presupun colaborarea, într-un cadru legislativ complet, cu drepturi și obligații clare, a tuturor stakeholderilor implicați: organisme supranaționale de reglementare și supraveghere, instituții ale statelor membre, platformele digitale, organizațiile media ș.a.m.d. Este de așteptat ca această tendință să fie urmată în scurt timp și de statele naționale.