Articol de Alina Bârgăoanu
Controversa creată de Cambridge Analytica şi Facebook continuă în spaţiul public global şi local. Reacţiile merg foarte mult pe extreme – bine şi rău, băieţii buni şi băieţii răi, Zuckerberg vs. congressmen-ii americani, tineri vs. seniori, digitali vs. ne-digitali etc. Lumile s-au despărţit de-a lungul unei noi falii: nivelul de alfabetizare tehnologică sau digitală. Reprezentanţii fiecărei tabere s-au transformat într-un gen de „arieni” ai spaţiului public, motivul de superioritate fiind fie conectarea la Facebook, fie respingerea platformei digitale. Ambele atitudini sunt la fel de vehemente, iar încercările de a disimula excluderea celor care ar gândi altfel destul de străvezii. Nu îmi propun în nici un fel corectarea unor asemenea excese, ci doar semnalarea unor posibile erori de înţelegere şi aducerea în discuţie a unor perspective mai ample.
Am urmărit cu atenţie unele intervenţii pe marginea controversei Cambridge Analytica, intervenţii care, din motive diverse, încercau să acrediteze ideea că demersurile acestei companii sunt singulare, „reprobabile”, că ar exista o segmentare „bună” şi una „rea”, că ar exista o persuasiune computaţională nobilă şi una ignobilă etc. Împărţirea aceasta în „segmentare bună” şi „segmentare rea”, în „targetare bună” şi „targetare rea”, „interferenţă bună” şi „interferenţă rea”, „hackeri buni” şi „hackeri răi” reprezintă una dintre modalităţile prin care ajungem să plonjăm, dacă nu în post-adevăr, măcar în cinism şi neîncredere. Oricât de atacaţi sau indignaţi s-ar simţi unii analişti cu obrajii fini, reproduc, încă o dată, una dintre afirmaţiile cele mai pătrunzătoare în legătură cu acest scandal: „dacă am fi lucrat pentru Hillary Clinton, nu ar mai fi fost atâta agitaţie”.
Aşadar, nu vorbim doar despre Cambridge Analytica, sau despre alte companii cu un profil chiar mai spectaculos, precum Palantyr Technologies. Este necesar să extindem analiza la rolul pe care gigantul digital Facebook l-a jucat şi îl joacă în metamorfoza ecosistemului informaţional şi emoţional în care trăim. „No Facebook, no drama!”, exclama istoricul britanic Niall Ferguson, prezentând destule argumente în favoarea ideii că, fără Facebook, victoria în alegeri a unui outlier precum actualul Preşedinte Trump nu ar fi fost posibilă. Şi în legătură cu rolul Facebook încep să se acrediteze interpretări imprecise, exagerate sau pur şi simplu incorecte. S-a spus, de exemplu, că platforma Facebook a permis particularizarea, până la nivel de persoană, a mesajului, că mesajele transmise utilizatorilor de Facebook au fost atât de bine ţintite încât i-au convins să îşi schimbe opţiunea politică, să nu mai voteze cu Hillary Clinton, ci cu Donald Trump. Nu împărtăşesc un astfel de punct de vedere. Acordăm „Facebook” credit pentru ceva ce nu face şi eludăm rolul acestuia în declanşarea şi întreţinerea unor mecanisme la fel de influente. Cum am arătat şi în seria de materiale „Sufrageria digitală”, ceea ce s-a reuşit prin activarea mesajelor pe platforma Facebook a fost, în primul rând, crearea unei atmosfere de neîncredere, de polarizare, de învrăjbire. Atmosferă care a creat premisele unei confruntări electorale cu final deschis. Apoi, utilizarea segmentării de precizie a permis decuparea grupurilor socio-demografice, activarea predispoziţiilor politice ale fiecărui grup, încurajarea, respectiv inhibarea votului. De exemplu, echipa de campanie a actualului Preşedinte Trump a utilizat segmentarea de precizie pentru a descuraja un vot pro Hillary Clinton. Au fost identificate/segmentate trei mari grupuri socio-demografice: studentele, tinerii africani-americani şi bărbaţii de vârstă mijlocie cu credite restante. Mesajul general „staţi acasă, nu votaţi cu Hillary Clinton!” a fost particularizat şi comunicat ca atare în funcţie de fiecare dintre aceste trei segmente: studentelor li s-a spus „staţi acasă deoarece Bill Clinton, soţul actualiei candidate, a avut relaţii neprincipiale cu femeile”, tinerilor africani-americani li s-a spus „staţi acasă deoarece, în anii `90, Hillary Clinton ar fi spus că bărbaţii aparţinând acesui grup pot fi comparaţi cu „super animale de pradă”, iar bărbaţii de vârstă medie din suburbii confruntaţi cu probleme financiare au fost „săgetaţi” cu mesajul „staţi acasă deoarece Hillary Clinton are relaţii preferenţiale cu Wall Street”. În aceasta constă segmentarea de precizie, nu în sensul că ar fi fost identificaţi 100.000 de oameni cărora să le fi fost schimbată opţiunea de vot. Iar faptul că exemplul priveşte echipa de campanie a actualului Preşedinte nu înseamnă că aceleaşi tehnici nu ar fi fost aplicate şi de către echipa lui Hillary.
Dacă zăbovim puţin pe acest exemplu, putem înţelege cât de puternică este segmentarea de precizie pe baza profilului digital; ea ţine loc şi de propria judecată şi de orientarea oferită de un eventual lider de opinie; nu mai trebuie să conştientizezi de unul singur, eventual îndrumat de un lider de opinie, să stai acasă deoarece ai credite, creditele tale au fost create de „lăcomia” bancherilor de pe Wall Street, iar candidata ta preferată are legături mult prea strânse cu Wall Street; comunicatorii contemporani, înarmaţi cu „big data” – cu „telescoape, microscoape şi bisturie” – fac acest exerciţiu cognitiv în locul tău.
Dar este vorba oare doar despre Facebook? Sau vorbim şi despre alte platforme digitale, precum Twitter sau YouTube? Despre YouTube s-a spus că este „cel mai mare motor de radicalizare”, iar twitterocraţia, twitterodiplomaţia par a fi omologate drept noi formă de guvernare şi de gestionare a relaţiilor internaţionale.
În plus, Facebook are certe note de unicitate, ceea ce ne îndreptăţeşte să vorbim despre un monopol asupra noului ecosistem informaţional. În ciuda acestei poziţii de cvasi-monopol, Facebook este doar unul dintre cei 5 giganţi digitali care, împreună, domină lumea în care trăim, influenţează alegerile din toate domeniile vieţii noastre: de la alegeri politice, până la cauze civice, opţiuni vestimentare, nutriţie şi stil de viaţă, alegerea prietenilor şi a partenerilor de viaţă etc. „Big Five din Silicon Valley” – Apple, Amazon, Facebook, Google, Microsoft –, „superputerile private”, cum le-a denumit Timothy Garton Ash, au preluat controlul asupra vieţilor noastre publice şi private, asupra spaţiilor publice şi private, fiind mai puternice chiar decât giganţii petrolieri sau decât „big pharma”.
Scandalul planetar creat în jurul Cambridge Analytica şi prin ricoşeu, în jurul Facebook, nu dezvăluie decât o mică parte din lumea contemporană şi din schimbările tectonice cărora le suntem martori. Cea mai mare parte a dezbaterii publice lasă puţin spaţiu pentru a atinge miezul problemei: omniprezenţa, posibil chiar atotputernicia tehnologiilor digitale, computerizarea, platformizarea, digitizarea vieţii noastre şi a ecosistemului în care trăim. Aceste tendinţe – omniprezenţa tehnologiilor digitale, computerizarea şi platformizarea vieţilor noastre, ghidarea deciziilor noastre, mari sau mici, de către nu mai puţin atotputernicii algoritmi – au depăşit cu mult scopurile comerciale, civice, politice sau electorale. Ele au pătruns în fibra intimă a vieţilor noastre. Există muzică „a la Bach”, compusă de computere pe baza descompunerii în algoritmi a muzicii lui Bach, recompunerii acestora în noi şi noi combinaţii. Sau picturi „a la Van Gogh”, „simple” descompuneri şi recompuneri de algoritmi. Algoritmii nu permit doar reproducerea mecanică (tipar, înregistrare), sau copierea/ falsificarea unui tablou, ci reproducerea – fără posibilitatea de a mai face distincţii între autentic şi contrafăcut – a unei întregi estetici.
În acest punct, îmi permit să încerc să semnalez o ultimă eroare pe care o facem atunci când discutăm despre toate aceste fenomene – Cambridge Analytica, Palantyr Technologies, Facebook, surveillance capitalism, Big Five, arta algoritmică şi ce va mai urma. O ultimă eroare ar fi aceea de a crede că se poate întrevedea o întoarcere la o perioadă „pre-Internet”, „pre-digital”. Facem această eroare atunci când nu ne înţelegem copiii – confruntaţi cu reale dificultăţi de a citi o carte venită din „galaxia Gutenberg”; sau atunci când ne legăm speranţele că „dezvăluirile” despre rolul Facebook în momentele electorale majore din România ultimilor 6 ani ne vor face să luăm decizii mai înţelepte, mai puţin dominate de hiper-emoţii. Când sperăm că va veni Uniunea Europeană să ne salveze de „fake news” sau „wild views”.
Scoatem calculatoarele din priză? Revenim la telefoanele fixe? Scoatem inteligenţa artificială în afara legii? Nu, welcome to the brave new (digital) world! O lume la fel de nemiloasă, dar şi la fel de plină de superbe oportunităţi, precum oricare alta. O lume în care poţi fi superputere digitală sau periferie digitală; neurolog pentru roboţi sau gură cască digital. Parafrazând, tehnologia este destin!
Sursa foto: link
