Articol de Paul Dobrescu
Puţine probleme au beneficiat de comentarii atât de grăbite, precum situaţia dramatică în care se află Grecia. Când discutăm despre Grecia, discutăm despre Europa. „Problema grecească” a apărut şi s-a cangrenat în cadrul Uniunii Europene, în context european şi sub supraveghere europeană. Pur şi simplu, problema grecească şi problema europeană nu pot fi despărţite.
Cu uimire am observat veselia cu care unii comentatori vorbeau despre „Grexit”, ca despre un proces prin intermediul căruia se scăpa de o „povară”, urmând ca ambele părţi, după aceea, să o ducă „mai bine”. Lucrurile stau izbitor de similar cu situaţia euro: desfiinţarea monedei unice nu doar că ar presupune mult mai multe cheltuieli şi necazuri decât menţinerea şi consolidarea sa, dar ar declanşa un proces de dezintegrare imposibil de controlat. Oare este aşa de greu să ne dăm seama că ieşirea Greciei marchează începutul procesului de desfacere a Uniunii, cea mai importantă contribuţie europeană din perioada postbelică la procesul dezvoltării? Că ieşirea Greciei înseamnă un eşec politic major, care trimite un mesaj dezastruos pe întreg mapamondul – „Uniunea nu are capacitatea de a face faţă unei probleme critice apărute în propria sa casă”?
Ca să înţelegem mai bine situaţia din Grecia, să insistăm asupra a trei probleme, după opinia noastre cardinale. Grecia şi-a asumat anumite obligaţii faţă de creditori, pe care trebuie să şi le respecte. Da, este adevărat! Întrebarea este: poate să le respecte? Aici intervine problema dureroasă a datoriei. Grecia are o datorie aproape dublă faţă de PIB-ul ei (172%). De când a izbucnit criza, această datorie a crescut, nu a scăzut. De ce a crescut? Pentru că PIB-ul grecesc s-a contractat în ultimii şase ani cu 27 de procente (deci cu aproape o treime). Când PIB-ul scade, totul scade, inclusiv posibilitatea de a plăti datoria. De aceea, a şi fost ajutată această ţară, să poată supravieţui! Precizare importantă: banii sub formă de sprijin nu au mers la Atena, în economia grecească, ci direct la creditori. Imaginaţi-vă că dumneavoastră înşivă trebuie să mergeţi pe o distanţă considerabilă cu o greutate corporală, deci cu o masă musculară diminuată cam cu o treime, dar purtând în spate povara unei datorii aproape duble faţă de greutatea propriului corp. Şi nu uitaţi, trebuie să mergeţi cu o anumită viteză, să consumaţi mai puţine calorii (să diminuaţi cheltuielile sociale) şi să plătiţi şi din datorie. Credeţi că se poate? Aceasta este fotografia „la zi” a situaţiei Greciei. Cum s-a ajuns aici, sunt multe lucruri de spus! Cea mai mare parte din vină revine ţării gazdă, oricum am privi lucrurile.
Situaţia începe să se diferenţieze după izbucnirea crizei. De ce? Imediat după acest moment, la nivelul perifieriei financiare s-a adoptat ca prioritate statală austeritatea. Mai précis, tăierea cheltuielilor sociale, economisirea banului public în orice fel cu putinţă. Şi Grecia a făcut eforturi considerabile. De pildă, balanţa fiscală s-a îmbunătăţit cu 20 de procente din PIB între 2009 şi 2014. Corpul funcţionarilor de stat a fost redus cu 30 de procente în acelaşi interval etc. Austeritatea are şi ea limitele ei. În plus, austeritatea înseamnă scăderea consumului. Ceea ce înseamnă scăderea PIB-ului şi creşterea şomajului, care în grecia a ajuns la 27 la sută. Acesta este momentul critic al Greciei: austeritatea s-a epuizat sau este pe cale să-şi epuizeze potenţialul de a redresa lucrurile, iar situaţia se cere complet regândită. Dar nimeni nu este dispus să o regândească. Creditorii îşi cer banii şi recomandă noi măsuri de austeritate. Regândirea de care vorbim ar fi în interesul tuturor părţilor: dar un interes pe termen lung.
Mulţi lideri politici deplâng faptul că se discută cu „populistul” Syriza şi solicită demisia acestuia. Nu negăm substanţa populistă a multora din atitudinile sale. Dar nu se înţelege faptul că Syriza este produsul disperării cetăţeanului grec Problema nu este Syriza, ci disperarea şi situaţia critică în care se află cetăţeanul obişnuit din această ţară. Dacă la acest nivel nu intervine o schimbare, alţi „Syriza”, de dreapta sau de stânga, pot să apară peste noapte.
Are Europa capacitatea de a stăpâni forţele capitalului – european sau global? Aici este nexus-ul problemei. În urmă cu 4 ani, în aprilie 2011, am scris un articol, „FMI-zarea Europei” (vezi revista Clipa din acea lună), în care prezentam condiţiile puse de FMI pentru împrumutarea Greciei cu 30 miliarde de euro: privatizarea unor active publice în valoare de 50 de miliarde de euro. Nedumerirea noastră de atunci şi de acum este următoarea: cum de o putere economică atât de importantă – la acea vreme UE deţinea cel mai mare PIB din lume – are nevoie de sprijinul FMI? Problema lichidităţilor nu se punea. Atunci care să fi fost motivul? Pentru că FMI a fost prezent în toate împrumuturile acordate ţărilor din sud, precum şi celor din centrul şi estul Europei. Relaţia intraeuropeană nu era atât de puternică pe cât părea, era minată de suspiciune, de temerea că datoria prezintă riscul nerambursării. Alianţa cu “un organism financiar internaţional” venea în întâmpinarea unei asemenea temeri. Precauţia aceasta a avut un preţ dureros: centrele europene de decizie politică au încredinţat capitalului internaţional un rol important în gestionarea crizei din periferia continentului. Astfel, Europa, cu deosebire ţările confruntate cu dificultăţi financiare, au devenit un „paradis al creditorilor”. Aici este răspunderea politică majoră a Europei. Test pe care Bruxelless-ul sau, dacă vreţi, Berlinul nu l-au trecut. Logica unui creditor este diferită. Pe el nu-l interesează ce lasă în urmă. Logica Uniunii ar trebui să fie cu totul alta. Pe ea o interesează redresarea, pentru a putea plăti datoriile şi pentru a putea merge împreună înainte.
Grecia deţine o poziţie centrală la Mediterană. Uniunea ne-a obişnuit în ultimii ani să nu mai raţioneze în termeni strategici şi în spiritul constrângerilor pe care întotdeauna le aduce termenul lung. Priviţi mai atent la ceea ce se întâmplă în jurul bătrânului continent şi veţi observa că este înconjurat de un cerc de conflicte. Unde a fost Bruxelles-ul când s-au întâmplat toate acestea? Acum, dacă am admite că Grecia ar ieşi din organizarea politică a spaţiului european, conflictul şi tensiunea s-ar muta în „burta” Europei. Ar avea loc un proces de rarefiere geopolitică într-o zonă vitală a globului, care nu ar însemna nimic altceva decât o invitaţie făcută Moscovei sau Beijingului de a ocupa sau de a-şi spori influenţa în acest spaţiu. Îşi poate permite Uniunea şi, am spune, Occidentul în general, aşa ceva?
S-a vorbit mult despre lecţiile pe care trebuie să le desprindă România. Adevărat! După opinia noastră, Germania este cea care trebuie să desprindă prima lecţie. Ca unul care am relevat marile eforturi pe care le-a făcut Germania pentru a deveni prima exportatoare a lumii, putem spune: o putere trebuie să ştie să se facă acceptată. Să exercite, dacă se poate şi un pic de seducţie…
