It takes more to tango

Recenzia cărţii „Frontiera neliniştită. Rivali emergenţi, aliaţi vulnerabili şi criza puterii americane”, autori Jakub J. Grygiel şi Wess Mitchell, traducere de Ondine-Cristina Dăscăliţa, editura Comunicare.ro, 2018

Recenzie de Alina Bârgăoanu

Am citit cu mare interes lucrarea apărută recent la editura Comunicare.ro „Frontiera neliniştită. Rivali emergenţi, aliaţi vulnerabili şi criza puterii americane”, scrisă de Jakub J. Grygiel şi Wess Mitchell. O precizare necesară: Lucrarea originală a apărut în Statele Unite în 2016, reunind o serie de analize pe care cei doi autori le-au făcut înainte de alegerea Preşedintelui Donald Trump. Precizarea este importată deoarece analiza severă pe care o propune lucrarea cu privire la politica externă a SUA, la „deprioritizarea aliaţilor de către America” se referă la perioada pre-Trump; perioadă pe care autorii o definesc drept una de „izolaţionism înveşmântat într-o teză despre armonizarea intereselor diverse ale statelor”. Afirmaţia autorilor – „aceasta nu este lumea pe care Statele Unite ar dori să o vadă prinzând contur. Cu toate acestea, din multe puncte de vedere, este lumea pe care actuala politică a Statelor Unite o ajută să prindă contur” – se referă la administraţiile care au precedat actualul mandat al Preşedintelui Donald Trump. Cât îşi propune sau cât reuşeşte actuala administraţie să pună capăt tendinţelor analizate în lucrarea „Frontiera neliniştită” este altă discuţie.

Trei idei strâns legate între ele mi s-au cristalizat în urma lecturii, posibil şi ca urmare a faptului că am căutat răspunsuri la multe întrebări şi dileme cu privire la situaţia de securitate a ţării noastre, a Europei Centrale şi de Est, în general.

Puterea se măsoară la frontieră

Prima idee, care explică şi excelentul titlu al cărţii, „Frontiera neliniştită” este aceea potrivit căreia puterea Americii poate fi cel mai bine măsurată „la frontieră”, iar ceea ce va conta foarte mult într-o eventuală confruntare dintre SUA şi rivalii emergenţi nu va fi atât valoarea PIB-ului, sau forţa tehnologică, deşi şi acestea vor avea un cuvânt greu de spus, ci forţa alianţelor şi rezilienţa statelor aflate la „frontiera cea mai îndepărtată a puterii americane”: „Cât valorează aliaţii de la frontiera cea mai îndepărtată a puterii americane? De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite au menţinut o reţea de alianţe cu state vulnerabile situate în apropierea răspântiilor, a căilor de acces şi arterelor strategice din cele mai importante regiuni ale lumii. În Asia de Est, Washingtonul a stabilit relaţii de securitate oficiale şi neoficiale cu insulele şi statele de coastă ale continentului: Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Thailanda, Filipine, precum şi cu puteri de anvergură medie, situate mai departe, în largul apelor Pacificului, Japonia şi Australia. În Orientul Mijlociu, există o relaţie specială cu Israelul, aliat democratic, şi legături de securitate cu statele arabe moderate: Kuwait, Qatar, Bahrain, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite. Iar în Europa Centrală şi de Est s-au creat alianţe cu grupul statelor post-comuniste – Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria, România şi Bulgaria – situate pe coridorul dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, ce desparte Germania de Rusia”.

Statutul SUA de putere globală este pus la încercare tocmai „pe frontiera îndepărtată a puterii americane”, de către trei puteri regionale: China, Rusia, Iranul. Starea de nelinişte – metafora din titlu – este creată de escaladarea stărilor conflictuale şi câştigurile teritoriale ale rivalilor regionali. Aceştia „ciupesc” din frontiera politică americană şi, ca urmare a incursiunilor şi a câştigurilor obţinute, fie în plan teritorial, fie în planul prestigiului, sar „aşchii geopolitice”; mai mult, unii aliaţi tradionali sunt tentaţi de perspectiva unor „infidelităţi geopolitice”. Remarc, în acest punct, preocuparea autorilor pentru expresivitate şi accesibilitate – „a ciupi din puterea americană”, „sar aşchii geopolitice”, „infidelităţi strategice”, capacitatea lor de a prezenta într-un limbaj simplu, neafectat, procese şi tendinţe complexe. De prea multe ori, citim cărţi, ascultăm prelegeri elaborate într-un stil excesiv de pretenţios, opac pentru „necunoscători”, stil care ascunde, cu cea mai mare probabilitate, sărăcia de idei sau pana de soluţii.

Ingredientele unei confruntări militare – nemaiîntâlnite din anii 1940

Există două zone unde pot fi identificate ingredientele unei posibile confruntări militare între marile puteri, lucru nemaiîntâlnit din anii 1940. Acestea sunt Vestul Pacificului şi Europa Centrală şi de Est. Golful Piersic prezintă ingredientele unui conflict regional major, cu rolul mai degrabă de a distrage atenţia, de a consuma imense energii, dar în direcţii cu valoare strategică mai scăzută. Aici, mulţi analişti atinşi de boala „complacency” ar sări imediat şi ar eticheta aceste afirmaţii drept „alarmiste” fie pe baza argumentului că nici unul dintre rivalii emergenţi nu dispune de o ideologie care să susţină o nouă ordine mondială (argument pe care îl aud şi în puţinele dezbateri care se desfăşoară pe această temă în spaţiul public românesc), fie pe baza argumentului că este vorba despre confruntări regionale, care nicicând nu ar putea escalada într-o confruntare cu adevărat globală. Cei doi autori americani nu suferă de „complacency” şi nu se bazează foarte mult pe faptul că nu ar exista un model aspiraţional (o ideologie) care să atragă nehotărâţii sau nemulţumiţii spre o nouă ordine. Acest lucru – oricum valabil mai degrabă în cazul Rusiei decât al Chinei – nu îi împiedică pe rivalii emergenţi ai Americii să facă incursiuni teritoriale şi politice şi să încerce să răstoarne status-quo-ul regional. Iar faptul că America trebuie să răspundă simultan la trei confruntări regionale este deja un fapt de importanţă globală. Simultaneitatea încercărilor de răstunare a status-quo-ului regional capătă importanţă globală prin consecinţe.

Există o diferenţă între stabilitatea geopolitică şi ordinea liberală

Stabilitatea geopolitică şi ordinea liberală sunt concepte pe care, din obişnuinţă, din atenuarea spiritului critic, din complacency, am început să le folosim interşanjabil. De aici şi foarte multe erori de judecată în ceea ce priveşte starea lumii, starea lumii occidentale, starea unor state luate de sine stătător. Punem etichete, liberalism versus iliberalism, reunim toate lucrurile care nu ne plac sub această ultimă etichetă a „iliberalismului”, considerăm demersurile de a analiza critic, la rece, unele teze, exagerări, deformări ale ideologiei liberale drept o dovadă clară de „anti-europenism”, „anti-americanism”, „rezistenţă la modernizare”, „rezistenţă la proiectul de occidentalizare” etc. Cei doi autori sunt extrem de clari în această privinţă: „există o diferenţă între stabilitatea geopolitică şi ordinea liberală”; „prima este esenţială pentru cea din urmă şi, chiar dacă ar fi să devenim sceptici în ceea ce priveşte valoarea dimensiunii liberale, vom continua să beneficiem de pe urma stabilităţii din diferitele regiuni ale lumii”; cu alte cuvinte, dacă s-ar pune problema unei ierarhii, prima are preeminenţă, deoarece, fără stabilitate geopolitică, nu poate exista ordine liberală; invers, lucrurile nu par atât de sigure; dacă stabilitatea geopolitică ar fi în pericol, aceasta ar trebui salvată prima, posibil chiar în detrimentul celui de-al doilea termen al ecuaţiei: „este limpede că status quo-ul geopolitic nu a fost şi nu a fost susţinut de norme abstracte şi acorduri internaţionale. Rivalii noştri nu acceptă reglementările internaţionale sau interne despre care noi am crezut că sunt universal valabile şi că, mai devreme sau mai tarziu, vor fi universal aceptate”. Vă invit să medităm mai mult la aceste afirmaţii lipsite de echivoc şi, pornind de la ele, să încercăm să depăşim îngrozitoarele simplificări la care recurgem pentru a analiza evenimente, tendinţe şi personalităţi. Din România, din Europa Centrală şi de Est sau din alte părţi ale lumii.

Să revenim la titlu. Şi la România. „Frontiera neliniştită. Rivali emergenţi, aliaţi vulnerabili şi criza puterii americane”. Aşa cum am spus, consider că este vorba despre un titlu foarte reuşit, care sintetizează, dacă ne referim şi numai la prima parte a sa, teza cărţii: forţa Americii se testează la frontieră, status-quo-ul geopolitic este pus sub semnul întrebării la periferia îndepărtată a puterii americane. Dar şi partea a doua a titlului este la fel de incitantă. Eu mă voi referi doar la sintagma „aliaţi vulnerabili”. Sintagmă care relevă un adevăr îngrijorător: SUA au mulţi aliaţi vulnerabili, cu o apetenţă crescută de a se vulnerabiliza şi mai mult, de a se lăsa seduşi de posibilitatea unei „infidelităţi geopolitice”. Aceasta chiar dacă, aşa cum relevă, foarte corect, autorii, au beneficiat din plin în planul libertăţii politice şi a prosperităţii economice, de pe urma status quo-ului. De unde vine tentaţia „infidelităţii geopolitice”? Dezamăgire, neîncredere, presiune externă, impresia „ne-am pus pe picioare, de acum putem merge înainte singuri”, sentimentul superiorităţii morale/ ideologice („noi suntem gardienii ordinii liberale”, vezi distincţia fundamentală dintre stabilitatea geopolitică şi ordinea liberală”). Posibil câte ceva dintre toate acestea. Şi, contrar a ceea ce spunea Christine Lagarde în contextul măsurilor de austeritate impuse unor ţări din Uniunea Europeană în perioada crizei, „it take more to tango”.

Un ultim gând despre România. După cum am putut vedea, ţara noastră se află exact pe această frontieră neliniştită, poziţie care acum este o sursă de nelinişte pentru toţi, decidenţi şi cetăţeni deopotrivă; poziţie care, să nu uităm, a permis ţării noastre, la fel precum tuturor celor angajaţi în sistemul de alianţe al SUA, să se înscrie pe o orbită a libertăţii politice şi a prosperităţii economice. Sunt multe referiri foarte interesante la România şi la întreaga Europă Centrală şi de Est, pe care vă invit să le descoperiţi singuri. Eu voi reţine, în această recenzie, doar următorul paragraf. „În măsura în care SUA pot oferi stimulente acestor state [aflate pe frontiera neliniştită – nn] pentru a se alinia la tabăra celor care opun rezistenţă forţelor revizioniste, acest lucru se va realiza probabil mai degrabă prin mijloace politice decât militare. În ceea ce priveşte abordarea statelor din sudul Europei Centrale şi de Est, America nu trebuie să le ofere relaţii bilaterale de securitate mai puternice, ci să se reangajeze în bătălia pentru influenţă politică împotriva incursiunilor comerciale şi subversive ale Rusiei în regiune. În cazul Republicii Cehe şi al Slovaciei, bătălia poate fi dusă prin diplomaţie publică şi folosirea mecanismelor Grupului de la Visegrád pentru a spori coordonarea politică cu Polonia. În cazul Ungariei, României şi Bulgariei, ar putea să însemne mai puţine afirmaţii critice publice cu privire la performanţele nesatisfăcătoare în materie de guvernare democratică ale acestor state, cu scopul promovării unei cooperări pragmatice în domeniul securităţii împotriva Rusiei. Valorile democratice sunt în continuare importante, dar securitatea trebuie să se situeze pe primul loc. În Europa Centrală şi de Est, ca şi în Asia, scopul trebuie să fie acela de a întări frontiera; toate celelalte obiective politice sunt secundare. Pentru a realiza acest lucru, SUA trebuie să-şi îmbunătăţească credibilitatea în calitate de aliat angajat, reducând în acest fel capacitatea Rusiei de a-i recruta pe cei indecişi, plasându-i într-o postură de pasivitate sau de acomodare în viitoare situaţii de criză”.

Relaţia dintre centru şi „frontiera neliniştită” se poate măsura şi prin capacitatea mesajelor de a circula dintr-o parte într-alta. În momentul în care mesajele transmise dinspre centru înspre „frontieră” şi invers nu pătrund, sunt bruiate, sunt răstălmăcite sau pur şi simplu ignorate, neînţelegerea – de ambele părţi – va spori, la fel cum vor spori şi neîncrederea, indecizia sau pasivitatea.

About the Author

Alina Bârgăoanu

Alina Bârgăoanu, profesor universitar Jean Monnet la SNSPA, decan al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice; Președinte al Consiliului de Administrație al Institutului European din România; cele mai recente lucrări: „Why Europe? Narratives and Counter-Narratives of European Integration” (2017, Peter Lang), „United by or Against Euroscepticism. An Assessment of Public Attitudes Towards the EU in the Context of the Crisis (2015, Cambridge Scholars); bursier Fulbright (2001- 2002).