A început reforma UE!

arms_of_the_european_union-svg

Articol de Dan Luca

Anul 2018 este strategic pentru viitorul Uniunii Europene. Nu doar pregătirea Brexit-ului sau alegerilor pentru Parlamentul European din 2019 sunt la ordinea zilei, dar şi idei interesante despre viitorul instituţiilor europene. Reforma nu este uşoarã, cel mai probabil este nevoie un nou tratat al UE, cu o ratificare anevoioasã în special în anumite ţãri europene. Deci prudenţã politicã maximã…

Câteva mesaje, testate deja în mediul Bruxelles-ului european:

  • Un Parlament European cu douã camere, asemãnãtor ca structurã cu cel din ţãrile membre, dar şi cu cel american, parcã este mai uşor de prezentat cetãţenilor europeni, decât un triunghi de genul Parlament – Consiliu – Comisie. Avem „Camera aleşilor direcţi” (Camera Inferioarã/Camera Deputaţilor), adicã europarlamentarii de astãzi şi mai avem „Camera ţãrilor membre” (Camera Superioarã, cu numãr clar de voturi, din algoritmul decizional existent), adicã Consiliul de astãzi. Iar Comisia Europeanã devine ceea ce este de fapt, Guvernul European. Ideea nu îmi aparţine, a fost prezentatã în 2014 de cãtre Viviane Reding, pe atunci Vicepreşedintele Comisiei Europene.
  • Ce facem cu douã instituţii europene care îşi cautã de ani buni identitatea? Mã refer la Comitetul Regiunilor şi la Comitetul Economic şi Social? Nu cred cã activitatea acestora deranjeazã, ci dificultatea de a înţelege impactul acestora în mecanismul legislativ european. Propun o idee nouã şi aceea ca preşedinţii acestor douã instituţii, trecuţi deja prin focul alegerilor, sã devinã comisari europeni precum cei desemnaţi de ţãrile membre. Îi putem numi chiar „comisari transnaţionali”, cã tot am vehiculat acest termen. De ce nu chiar o comasare a poziţiei de comisar european pentru politica regionalã cu cea a președintelui Comitetului Regiunilor? Avem un exemplu relativ recent, pozitiv ca rezultat, în domeniul politicii externe a UE. Foderica Mogherini este acum vocea unicã pentru UE, dar înainte de Tratatul de la Lisabona vorbeam de Javier Solana (Consiliu) şi Benita Ferrero-Waldner (Comisie). Iar „la comasare” presedintele Comitetului Economic și Social poate sã preia chiar portofoliul de Ocuparea Forţei de Muncã şi Afaceri Sociale.
  • În politica europeanã întâlnim un fenomen asemãnãtor procedeului matematic de „adunare a doi vectori“. Concret, avem vectorul Juncker pe axa OX și vectorul Macron pe coordonatele OY. Rezultatul dorit este o adâncire și o extindere simultanã a zonei euro… Şi sã nu fim naivi… totul este coordonat de ecosistemul politic de la Berlin, prin vectorii de comunicare UE și Franţa… Guvernul German va avea ca prioritate consolidarea zonei euro. Indirect avem şi rãspunsul la Uniunea Europeanã cu douã viteze: Nucleul dur, al ţãrilor care au aderat la euro şi celelalte… De aici şi miza aderãrii rapide la eurozonã.
  • Discuţia despre o posibilã listã transnaţionalã pentru Parlamentul European e în spaţiul public de ani buni. Iar saptãmâna aceasta Parlamentul European a decis, nu este cazul pentru acest demers. Mi-am exprimat public parerea înca din 2014. Chiar dacã doresc din suflet ca proiectul european sã avanseze, nu sprijin o astfel de idee. „Lista transnaţională” ar oferi alegătorilor două voturi, unul pentru a desemna candidatul naţional, iar celălalt pentru a alege candidatul european. Acest lucru ar duce la o mai puternică sferă publică europeană, dar doar pe componenta cvasi-elitistă, transnaţională. Eu cred în europenizarea sferelor publice naţionale, nu în adiţionarea unei „sfere noi”, europene, neconectate cu realitatea naţională, şi prea generaliste pentru a pune de acord cetăţeni din 28 de state membre.
  • Dacã dorim însã sã avem cu adevãrat alegeri europene, trebuie sã forţãm partidele europene sã gândeascã european. Algoritmul preferabil al alegerilor este simplu, partidele care doresc sã intre în Parlamentul European trebuie sã treacã pragul de 5%, adicã sã aibã cel puţin 38 de deputaţi în legislativul european. E de urmat un sistem axat pe liste regionale, combinat cu votul preferenţial. Dacã facem o analizã a partidelor aflate în prezent în Parlamantul European remarca e izbitoare. Nici mãcar creștin-democraţii Angelei Merkel (34) sau democraţii italieni (30) nu ar intra singuri în Parlament. Vor sau nu vor, partidele din statele membre UE trebuie sã se alieze electoral pentru a obţine cel puţin 38 de eurodeputaţi. Se poate sã schimbãm sistemul electoral pentru alegerile europene din 2019, pentru a avea doar liste europene? Raspunsul este categoric NU, e prea târziu acum, poate pentru 2024.

About the Author

Dan Luca

Dan Luca este Senior Director la EURACTIV Bruxelles şi profesor asociat la SNSPA Bucureşti.