Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu
Fiecare naţiune pentru ea însăşi, iată caracterizarea sintetică pe care Ian Bremmer, preşedintele Eurasia Group, o dă lumii de astăzi. O lume a unui adevărat egoism statal, în care leadershipul fiecărei ţări are drept prioritate agenda internă. Dispare agenda externă? Nu, dar este subsumată celei interne. Este acest lucru adevărat şi pentru prima putere a lumii, pentru „poliţistul global”, pentru SUA? Tendinţa îşi croieşte drum chiar şi în această ţară. Un sondaj recent releva că 57% dintre americani consideră că SUA ar trebui „să se ocupe de propriile sale probleme şi să lase pe alţii să se ocupe de ale lor cât pot mai bine”. Într-un fel mai important este că autori de prestigiu relevă că ne aflăm la sfârşitul unei ere, în care s-au acumulat tot felul de nemulţumiri, iar conflictul mocneşte.
Francis Fukuyama, în ultimul număr al revistei Foreign Affairs (July/August 2016), recurge la o întrebare simplă: cum putem înţelege succesul electoral de până acum al lui Donald Trump? De ce sloganul candidatului republican „Să facem din nou America mare!” s-a bucurat de un ecou atât de puternic? Explicaţiile care corelau fenomenul cu retorica şi exotismul candidatului republican sunt subţiri, chiar ridicole. Nu, ne spune Fukuyama, avem de-a face cu un fenomen sociologic. America a devenit prea inegalitară, printre cele mai inegalitare ţări ale lumii. De obicei se face referire la partea din avuţia naţională pe care o deţin cei mai bogaţi americani – celebrul 1% – , avuție care a crescut enorm. Concomitent însă, pătura de mijloc, segmentele sociale calificate au început şi ele să sărăcească, să resimtă efectele crizei. Un sentiment de frustrare şi de nemulţumire a cuprins şi America. Dificultăţile economice au alimentat un sentiment tot mai apăsător al stagnării, al lipsei de orizont. Discursul promovat de Trump intră în rezonanţă cu această nouă realitate socială şi psihologică. El promovează o agendă economică şi politică de tip naţionalist, dar care a putut induce încrederea că joburile vor fi protejate, iar cele pierdute, aduse înapoi. Îngrijorarea, nesiguranţa cer un anumit radicalism. Trump a înţeles relaţia şi s-a pronunţat împotriva imigraţiei, nu doar a imigraţiei ilegale, ci şi a celei care aducea valuri de persoane cu înaltă calificare. Nu s-a mulţumit să critice doar China, ca manipulator de valută, ci şi ţări prietene, precum Japonia şi Coreea de sud, pentru că au erodat baza americană de producție. 80% dintre suporterii lui Trump declară că „guvernul a mers prea departe în asistarea grupurilor minoritare”, iar 85% sunt de acord că „America şi-a pierdut propria identitate”.
O altă faţetă a procesului de întoarcere spre interior este reprezentată de regândirea agendei internaţionale. Ceea ce propun John J. Mearsheimer şi Stephen M. Walt tot în ultimul număr al revistei amintite (”The Case for Offshore Balancing, A Superior US Grand Strategy”, Foreign Affairs, July/August,2016). Strategia internaţională de până acum, care cerea ca „naţiunea indispensabilă” să fie prezentă peste tot şi să rezolve orice conflict local ar trebui să ia sfârşit. Ea ar putea fi înlocuită cu o „strategie mai bună”, ceea ce autorii numesc „offshore balancing strategy” (strategia echilibrului global). SUA trebuie să-şi prezerve poziţia dominantă în emisfera vestică. În rest, ele se pot sprijini pe liderii regionali, care ar trebui chiar încurajaţi şi folosiţi pentru a asigura echilibrul de ansamblu. În viziunea autorilor, SUA ar trebui să-şi diminueze drastic prezenţa în Europa, în Orientul Mijlociu şi să intervină „doar când este strict necesar”. În ce regiune a lumii prezenţa americană este necesară? În regiunea Asia-Pacific, pentru a putea supraveghea evoluţiile trepidante din regiune. De ce se cere regândită agenda externă a SUA? Pentru a putea diminua cheltuielile militare, pentru a preveni situaţii cum au fost cele din Irak şi Afganistan, unde America a cheltuit „miliarde de dolari” şi, mai ales, pentru a putea aloca mai mulţi bani „nevoilor interne”.
România pare să nu ia cunoştinţă de aceste prefaceri. Statele nu se întorc spre ele însele pentru a se admira într-o oglindă. Ele se întorc ghidate de o strategie diferită: aceea de a susţine şi stimula creşterea economică. Dezvoltarea este principalul instrument de a diminua şi de a contracara nemulţumirea. Lupta împotriva corupţiei este importantă, dar nimic nu poate substitui diminuarea inegalităţilor şi a sărăciei. Or, cu o rată a absorbţiei fondurile europene care se apropie de zero, cu un nivel al investiţiilor interne situate la acelaşi nivel, România nu are şanse reale pentru o decolare economică robustă. Ea va continua să aştepte investiţii străine, sprijin străin, dar acestea vor veni din ce în ce mai puţin, pentru că şi capitalul este chemat în ţările sale de origine.
Este sfârşitul unei ere care a început prin anii ’80. Este sfârşitul ortodoxiilor care au dominat în aceşti ani, fie că ele au fost republicane sau democrate, de dreapta sau de stânga. Cetăţenii percep o anume oboseală a partidelor clasice, chiar a unor instituţii. Un sentiment persistent al stagnării este pe cale de a se instala, inclusiv ori mai ales în state dezvoltate. De aceea, discursul antisistem prinde. El prinde nu pentru are consistenţă, ci pentru că nemulţumirea s-a acumulat şi cere o formă de exprimare. Noi credem că şi britanicii au fost surprinşi de rezultatul referendumului cu privire la Brexit. Nemulţumirile erau acumulate din alte direcţii, în alte momente, în legătură cu alte cauze. Dar acum şi-au găsit posibilitate de exprimare. Brexitul a reprezentat prilejul de a da glas unei nemulţumiri acumulate. Care atât aşteaptă: băţul de chibrit din preajmă.
