Articol de Dr. Flavia Alupei-Durach
Citește și un alt articol pe această temă aici!
Ca în fiecare an, fundaţia Bertelsmann Stiftung a dat publicităţii raportul anual privind indicele echităţii sociale în Uniunea Europeană[1]. Statisticile prezentate în raport sunt îngrijorătoare pe două planuri. Primul dintre ele este cel concret, pragmatic, al diferenţelor în ceea ce priveşte incluziunea socială din interiorul Uniunii şi pe care le vom discuta în rândurile care urmează. Cel de-al doilea plan ţine de implicaţii: se poate observa cu uşurinţă naşterea unei falii ireconciliabile între nordul prosper şi restul continentului, falie care hrăneşte, la rândul ei, dorinţa unei delimitări explicite în ceea ce priveşte ritmul şi direcţia integrării.
Să revenim pentru început asupra indicelui echităţii sociale, punctul focal al raportului mai-sus menţionat. Acesta este compus din şase dimensiuni: (1) prevenţia sărăciei (cu cât numărul persoanelor cu risc ridicat de a se afla la limita sărăciei extreme este mai mic, cu atât statul membru în cauză este mai performant); (2) accesul echitabil la educaţie (se iau în considerare factori precum impactul situaţiei socio-economice a elevului asupra performanţei şcolare, uniformizarea calităţii actului de predare, proporţia din bugetul de stat alocată învăţământului primar, rata abandonului şcolar ş.a.); (3) accesul pe piaţa muncii (măsurat prin rata şomajului, dar şi a angajărilor); (4) coeziune socială şi nediscriminare (cu alte cuvinte, asigurarea unui tratament şi a unor politici nediscriminatorii grupurilor vulnerabile); (5) sănătatea (se au în vedere atât calitatea actului medical, cât şi măsura în care sistemul de sănătate asigură populaţiei un acces echitabil la serviciile medicale); (6) echitate între generaţii (implementarea unor politici publice echitabile atât pentru generaţia tânără, cât şi pentru cea vârstnică).
Prin coroborarea celor şase dimensiuni rezultă indicele echităţii sociale. În anul 2015, scorul mediu în UE este de 5.63. Deasupra acestei valori se situează cu precădere state din nordul şi vestul Europei, în timp ce performanţe sub medie se înregistrează în estul şi sudul continentului. Primul loc în clasament este ocupat de Suedia (7.23), urmată de Danemarca (7.10), Finlanda (7.02), Olanda (6.84) şi Cehia (6.68). Topul celor mai performante zece state este completat de Austria, Germania, Luxemburg, Slovenia şi Estonia. La polul opus al clasamentului, ultimele trei locuri sunt ocupate de Bulgaria (3.78), România (3.74) şi Grecia (3.61). În jumătatea inferioară a clasamentului se află şi alte state din sudul Europei grav afectate de criza economică (Italia, Spania, Portugalia, Cipru), majoritatea membrilor din Europa de Est (Polonia, Slovacia, Croaţia, Ungaria), dar şi Irlanda, Letonia şi Malta.
În ceea ce priveşte tendinţele multianuale, raportul subliniază că, deşi indexul echităţii sociale s-a deteriorat constant din 2008 până în 2014, acum înregistrează un moment de stagnare. În cazul majorităţii statelor membre, valorile cele mai scăzute au fost atinse în perioada 2012-2014. Deși se obseră o oarecare stabilitate chiar şi în statele grav afectate de criză, este greu de anticipat o revenire spectaculoasă. Pentru mulţi europeni, condiţiile sociale şi gradul de incluziune rămân foarte scăzute comparativ cu perioada pre-criză.
Dorim să întărim o concluzie a raportului care ni se pare capitală în economia acestui articol şi anume că „distanţa socială între nordul şi sudul Europei rămâne enormă”[2]. În Spania, Portugalia şi Grecia, numărul persoanelor ameninţate de sărăcie şi excludere socială continuă să crească comparativ cu anii anteriori. În Grecia, 36% din populaţie se află în zona de risc, iar în Spania, 29%. Portugalia a atins o rată a sărăciei de 27.5%. În schimb, fruntaşele clasamentului (Suedia, Danemarca, Olanda, Cehia, Austria, Germania) se situează în poziţii comfortabile, cu rate mult mai reduse ale sărăciei, un grad ridicat al incluziunii sociale şi stabilitate pe piaţa muncii.
Ducând raţionamentul mai departe, putem constata, în baza respectivelor statistici, că distanţa dintre nordul şi estul Europei este la fel de mare. Ce se poate spune despre situaţia unei Uniuni în care cele mai performante trei state au un indice al echităţii sociale dublu faţă de ultimele trei (două din Europa de Est şi unul din zona sudică)? Fără să greşim prea tare, putem caracteriza actuala configuraţie a Uniunii ca fiind prea puţin coezivă, dezechilibrată şi ca, atare, instabilă. Desprinderea nordului şi vestului Europei de restul statelor membre devine o tendinţă din ce în ce mai pregnantă; în fond, indicele echităţii sociale reflectă nişte realităţi imuabile legate în mod direct de performanţa economiei, ritmul şi direcţia dezvoltării, stabilitatea unui stat. Mai mult decât atât, criza economică, situaţia din Ucraina şi, foarte recent, criza refugiaţilor au scos la lumină divergenţe pronunţate şi definirea, de către liderii poltiici, a unui interes naţional disjunct faţă de interesele de ansamblu ale Uniunii.
Apar tot mai mult scenarii de diferenţiere regională în interiorul UE: fie ieşiri dramatice (Grexit, Brexit, chiar Frexit), fie regândirea designului zonei euro sau a acordului Schengen. Unele state încep să acţioneze cu fermitate în interes propriu, chiar şi atunci când li se cere solidaritate. Exemple recente în acest sens îl reprezintă respingerea cotelor de refugiaţi propuse de către Germania, ori suspendarea acordului Schengen de către Austria, Norvegia, Suedia şi Danemarca. În 2011, Nicholas Sarkozy, pe atunci preşedintele Franţei, vorbea despre o Europă cu două viteze, iar prof. Timothy Garton Ash remarca, sumbru, că ceea ce se prefigurează este nu numai o Europă cu mai multe viteze, dar şi o Europă cu mai multe direcţii[3]. Astăzi, predicţia capătă concreteţe în raport cu din ce în ce mai multe dimensiuni ale integrării.
Ideea unei Europe cu mai multe viteze nu este deloc nouă, stând la baza anumitor politici şi fiind repusă pe tapet cu regularitate. Indiferent de cum a fost numit (Europa à la carte, Europa cu geografie variabilă, Europa cu un nucleu dur ş.a.), conceptul defineşte situaţia în care statele urmează traseul integrării europene în ritmuri diferite şi la intensităţi diferite. În 1994, Karl Lamers, om politic, membru al Uniunii Creştin Democrate şi Wolfgang Schäuble, actualul ministru german de finanţe, au expus în mod explicit ideea unei integrări variabile în interiorul UE, într-un document intitulat „Reflecţii asupra politicii europene”[4]. Termenul folosit de autori, „Kerneuropa”, care în traducere aproximativă înseamnă „nucleul Europei”, ilustrează ideea că procesul de integrare europeană se poate petrece cu viteze diferite. Modelele integrării flexibile pot fi clasificate în funcţie de trei criterii: temporal (Europa cu două sau mai multe viteze), teritorial (Europa cu un nucleu dur, Europa cercurilor concentrice) şi sectorial (Europa à la carte, Europa cu geometrie variabilă)[5]. În mod ideal, vorbim de un scenariu în care statele membre care doresc mai multă integrare trebuie încurajate să îşi atingă obiectivele, în timp ce statele care nu doresc sau nu sunt pregătite pentru asta să poată deţine statutul de membri ai UE. Scopul final l-ar reprezenta protejarea intereselor naţionale, concomitent cu exploatarea la maximum a beneficiilor derivate din calitatea de stat membru.
Chiar dacă lucrăm cu un concept cu rădăcini în anii 1970, dezbaterea privind avantajele şi dezavantajele integrării diferenţiate rămâne încă neconcludentă. Argumentele pro pornesc de la observaţia că nu trebuie să ne temem de o Europă cu mai multe viteze, din moment ce, în mod practic, integrarea este deja diferenţiată. Anumite reguli sau politici (cum ar fi cea monetară) se aplică doar la nivelul unui număr mai restrâns de state membre; altele (precum reglementările pieţei unice) au putut fi adoptate şi de state care nu sunt membre; altele, precum acordul Schengen se aplică în unele state membre, dar şi în state care nu fac parte din UE[6]. Nit Novotny[7] identifică cel puţin cinci arii de politici europene la care participă un număr de state mai mic decât totalul membrilor: acordul Schengen, zona euro, patentul unic european, divorţurile internaţionale, Pactul Fiscal European. Acestora se adaugă şi alte politici noi izvorâte din încercarea de a soluţiona criza economică, fiscală şi a datoriilor.
Alte argumente favorabile sunt legate de observaţia că un set prestabilit de politici nu se poate potrivi în mod universal intereselor şi situaţiei din fond din toate cele 28 de state membre. În plus, un astfel de aranjament ar duce la creşterea eficienţei şi vitezei de reacţie în interiorul diferitelor grupuri omogene de state care ar forma o Europă cu geometrie variabilă[8]. Pentru a folosi metafora propusă de N. Novotny[9], dacă Uniunea Europeană ar fi o autostradă cu mai multe benzi, cu certitudine o parte dintre statele membre ar dori să se afle pe banda de integrare europeană de mare viteză, în timp ce altele ar opta sau ar fi nevoite să se limiteze la banda de mică viteză. În prima categorie se află şcoala de gândire franceză, care doreşte adâncirea integrării în zona euro prin instituirea unui „gouvernement économique”. În a doua categorie se află state care refuză un ritm mai rapid al integrării şi a căror creştere economică nu a suferit limitări serioase în ciuda acestui fapt: Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Cehia.
În mod oficial, Comisia Europeană se opune unei Europe cu mai multe viteze. În 2011, Jose Manuel Barroso declara că „o Europă împărţită nu va funcţiona. […] De fapt, toate statele membre ar trebui să adopte euro. Provocarea este cum să adâncim integrarea în zona euro fără să creştem distanţa faţă de statele care nu au adoptat încă modena unică”[10]. Principalele contraargumente faţă de integrarea diferenţiată sunt legate de subminarea solidarităţii la nivel european, perpetuarea diviziunilor dintre un centru performant şi bogat şi o perifierie aflată într-un echilibru tot mai precar, transformarea procesului decizional într-un dictat franco-german şi ridicarea de noi bariere între diversele grupuri bazate pe geometria variabilă a UE.
Revenind la raportul care a prilejuit aceste precizări teoretice, statisticile privind echitatea socială arată că realitatea socio-economică nu ţine cont voinţa politică. Depăşind cadrul dezbaterilor de idei, constatăm că UE a devenit, de câţiva ani, un caz al realităţilor paralele. Tendinţa centrifugă plasează nordul Europei, alături de alte câteva state puternice din vest şi câteva excepţii din zona centrală şi de est, pe un traseu de desprindere. În ciuda oricăror intenţii declarative, distingem acum între un nucleu dur si una (sau mai multe) periferii, între care distanţa creşte constant. În curând, o Europă cu mai multe direcţii ar putea deveni un mecanism adaptativ, singurul care să prevină disoluţia definitivă a Uniunii Europene.
Surse bibliografice
[1] Social Justice in the EU Index Raport.(2015). Bertelsmann Stiftung, disponibil la https://www.bertelsmann-stiftung.de/en/publications/publication/did/social-justice-in-the-eu-index-report-2015/
[2] Social Justice in the EU Index Raport.(2015). Bertelsmann Stiftung, p. 8, disponibil la https://www.bertelsmann-stiftung.de/en/publications/publication/did/social-justice-in-the-eu-index-report-2015/
[3] Ash, Timothy Garton. (2011). The eurozone crisis: a terrifying race to become a diminished world power. În The Guardian, 7 decembrie 2011. Disponibil la http://www.theguardian.com/commentisfree/2011/dec/07/eurozone-crisis-world-power
[4] Wind, Marlene. (2003). The European Union as a polycentric polity: returning to a neo-medieval Europe?. În Weiler, J.H.H., Wind, Marlene (eds). European Constitutionalism beyond the state, Cambridge University Press, pp. 103-134
[5] Stubb, A.C. (1996). A categorization of differentiated integration. În Journal of Common
Market Studies 34(2): 283–95.
[6] Holzinger, Katharina, Schimmelfennig, Frank. (2012). Differentiated integration in the European Union:
many concepts, sparse theory, few data. În Journal of European Public Policy 19:2 March 2012: 292–305
[7] Novotny, Nit. (2012). The harmless spectre of a multi-speed
Europe. In European View (2012) 11, p. 23
[8]http://www.debatingeurope.eu/focus/infobox-arguments-for-and-against-a-two-speed-europe/#.VqIbSVJKVfA
[9] Novotny, Nit. (2012). The harmless spectre of a multi-speed
Europe. În European View (2012) 11, p. 24
[10] Pop, Valnetina. (2011). Sarkozy pushes for ‘two-speed’ Europe. Disponibil la: https://euobserver.com/institutional/114236
Sursa foto: Euseson at the German language Wikipedia [GFDL or CC-BY-SA-3.0], via Wikimedia Commons
