de Paul Dobrescu
Ca şi când nu am fi avut suficiente probleme, zilele acestea agenda noastră publică a mai consemnat una. Preşedintele a prelungit starea de urgenţă cu încă o lună, iar opoziţia, ori segmente importante ale acesteia, a cerut o dezbatere, un gen de Raport în Parlament cu privire la ceea ce s-a făcut, ce se intenţionează să se mai facă etc. Mai mulţi şefi de formaţiuni politice parlamentare au adresat Preşedintelui o scrisoare prin care îi solicitau o mediere în această privinţă. Înţelegem că nu s-a dat curs, deşi aprobarea Parlamentului este decisivă pentru intrarea în vigoare a stării de urgenţă. Menţionăm de la început că noi credem că este necesară starea de urgenţă. dar la fel de necesară este şi o dezbatere în jurul acesteia. Preferăm să scoatem discuţia din cadrul strâmt al disputei politice şi să dăm glas unor gânduri inspirate de situaţia în care ne aflăm.
Dacă România va reuşi să oprească şi chiar să inverseze tendinţa de extindere a virusului este o problemă care nu trebuie tratată în termeni strict medicali, doar în termeni de sănătate publică. Suntem confruntaţi cu o provocare de semnificaţie mult mai amplă. La mijloc este o problemă de încredere în instituţiile noastre publice, în capacitatea României de a face faţă unei situaţii cu care nu ne-am mai confruntat. Iar potenţialul de încredere este cea mai preţioasă acumulare a unei naţiuni, mai ales în situaţii dificile. Aceasta este – sau ar trebui să fie – adevărata prioritate a României.
Când vorbim de încredere, primul lucru care ne vine în minte este performanţa. Ea alimentează încrederea. Nu facem parte dintre cei care văd numai în negru lucrurile, dar nici dintre cei care tot repetă stereotip: „avem rezultate bune”. Justa măsură este mai potrivită. Cum ştim foarte bine că este foarte dificil să te afli la timonă în asemenea momente aproape de limită. Nu este vremea bilanţului!
Ştim însă că o formulă de a consolida încrederea este transparenţa. Ori tocmai aici sunt sincopele cele mai frecvente. Preşedintele E. Macron a cerut scuze public, admițând că guvernul său nu a fost suficient de pregătit în faţa pandemiei. La noi să nu fie loc de asemenea declarații? Dar reacţia întârziată în aprovizionarea cu material medical? Dar revenirea obsesivă a formulei „vom face”, când cetăţeanul aştepta să i se spună „am făcut”, „am luat măsuri” etc. Este o acumulare îngrijorătoare de situaţii neclarificate, de măsuri duse doar pe jumătate la bun sfârşit. Au fost semnalate achiziţii netransparente, dar nici una nu a fost clarificată. Nu ne-am putut face o imagine despre cum s-a ajuns la situaţia de pe aeroportul din Cluj, cum merge investigaţia la spitalul din Suceava, declanşată cu două săptămâni în urmă, cum de a început să se aplice formula standard a militarizării spitalelor, chiar şi acolo unde situaţia poate nu cere neapărat? Din nou, avem în vedere conservarea încrederii. Dacă armata rezolvă cele mai multe din situaţii, de unde să vină încrederea în sistemul nostru medical?
O discuţie în jurul stării de urgenţă era necesară pentru că ar fi orientat atenţia şi spre lucrurile viitoare, spre ceea ce ziua de mâine va aduce cu siguranţă în actualitate. Adică ar fi prilejuit o schimbare a centrului de greutate: de la ceea ce s-a făcut – bine sau mai puţin bine – la ceea ce urmează să se facă. Urmează să se facă în domeniul medical şi, mai ales în cel economic. Este timpul să facem loc şi celeilate priorităţi, cea economică. Neavută decât foarte puţin în vedere până acum. Pare că lipseşte disponibilitatea de a ţine cele două probleme în atenţie, de a cumpăni pe care pedală trebuie apăsat mai tare acum, mâine sau în zilele care urmează.
Exact ca la tratarea unei boli de către un medic bun. Dacă suferi de ficat, medicul înţelege foarte bine că menirea lui este să vindece corpul şi pentru aceasta, acum, trebuie să se concentreze mai mult pe ficat. Dar medicul care va face doar acest lucru poate vindeca ficatul, dar îmbolnăvi corpul. Aceasta este marea artă a medicului bun, a managerului bun şi a politicianului căruia îi pasă. Scopul mare acum este, fără îndoială, să tratăm criza medicală, dar nu o vom trata bine dacă vom contracta o altă boală între timp. Cu alte cuvinte, dacă vom îmbolnăvi „corpul”. Cu ce l-am putea îmbolnăvi? Cu cea mai severă şi, am spune, cea mai perversă boală socială, scăderea încrederii. Scopul nostru este să vedem cum iese România din această încercare, astfel încât să facem faţă sfidării economice care, acum, stă la pândă.
Problema economică trebuie abordată din vreme pentru că ea are şi o pregnantă componentă internaţională. Henry Kissinger remarca zilele acestea că „pandemia coronavirus va modifica pentru totdeauna ordinea internaţională”. Este clar că vor fi reaşezări semnificative. Dacă România va ieşi din această criză tot atât de fracturată politic precum a intrat, dacă vom privi cu precădere în oglinda retrovizoare, este clar că rezultatul cumulat va fi nu încrederea, ci o neîncredere mai pregnantă în instituţiile noastre, în leadership, chiar în noi înşine. Înţelegem, există o sarcină urgentă; există și una şi mai urgentă, aceea de a pregăti tranziţia la perioada postcoronavirus.
