Condiţia statului de frontieră

Ca să ceri ceva este nevoie, mai întâi, să oferi!

Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu

Cu aproape şapte decenii în urmă, Mircea Eliade afirma deschis: „Traian ne-a predestinat ca popor de frontieră. Ocuparea şi colonizarea Daciei a însemnat acţiunea de expansiune cea mai răsăriteană pe care a încercat-o Imperiul Roman în Europa”. Epocile s-au succedat: a venit Imperiul Otoman, apoi cel rusesc, apoi cel austriac, dar statutul de care vorbim s-a menţinut. Astăzi, suntem la marginea Uniunii Europene (unii spun la periferia sa), în condiţia în care puterea rusească se află într-o ascensiune indiscutabilă. A fi popor de frontieră înseamnă a-ţi pune mai în fiecare moment soarta în joc. Care ar fi condiţia de succes, ori, dacă vreţi, de supravieţuire a unui asemenea stat? Pragmatismul practicat, am putea spune, cu religiozitate, combinat cu o flexibilitate bine stăpânită. Atât pragmatismul, cât şi flexibilitatea să fie substanţiale fără a fi în nici un moment excesive. Ele trebuie să se afirme în viaţa de zi cu zi, nu să se declare. Într-un alt articol, „Piloţii orbi”, publicat în preajma celei de-a doua conflagraţii mondiale, Mircea Eliade acuza oficialităţile momentului de cel mai grav păcat: slăbirea simţului statalităţii, fundamental pentru un stat de graniţă.

Toate aceste gânduri ne-au venit în minte zilele acestea, în contextul în care majoritatea comentariilor pe marginea vizitei de lucru a preşedintelui Klaus Iohannis în America au spus deschis: „trebuie să ştim ce să cerem”. Fireşte că este aşa. Dar înainte de a cere, trebuie, mai întâi, să oferi. Iar pentru acest lucru trebuie să ai atu-uri, care se construiesc greu şi în timp. Asta dacă nu cumva înainte de a cere nu se pune o altă condiţie: să fii acceptat. Desigur, vizita preşedintelui României la Casa Albă trebuie să prilejuiască şi afirmarea unor cereri din partea română, cum ar fi, de pildă, dublarea parteneriatului de securitate cu unul economic, în măsură să consolideze relaţia bilaterală româno-americană. Şi multe alte lucruri îndreptăţite. Întrebarea de fond nu este ceea ce va cere partea română părţii americane, ci cum construim şi cum respectăm statutul nostru de stat de graniţă? Cum îi înălţăm şi cum îi punem în valoare atu-urile, astfel încât să fim în măsură să cerem? Precizăm de la început: considerăm că poziţia geografică a ţării noastre a jucat rolul esenţial în accelerarea organizării acestei vizite, iar nu atât poziţiile, politicile şi iniţiativele clasei noastre politice. Ca de atâtea ori, istoria a venit peste noi, de data aceasta cu faţa ei pozitivă. Partea noastră de contribuţie a existat (de pildă, faptul că am respectat angajamentul de a aloca apărării 2% din PIB, ori participarea armatei române în diferite teatre de război), dar nu a avut un rol precumpănitor.

În ansamblul ultimilor 30 de ani, România nu a construit, ci mai mult şi-a distrus atu-urile. Adică a lucrat în contra interesului fundamental al unui stat de graniţă. Un exemplu: a crescut enorm în ultima vreme importanţa strategică a Mării Negre, ca „vas de expansiune” al Mării Caspice, ca important bazin de materii prime, ca spaţiu în care se întâlnesc interese strategice ale Rusiei cu cele ale NATO şi cu cele venind dinspre Orientul Mijlociu. Suntem vecini cu Marea Neagră, dar contribuţia noastră la valorificarea potenţialului său este minimă: am lichidat flota, industria de armament s-a prăbuşit, capacitatea economică şi ştiinţifică a ţării noastre de a participa la explorarea resurselor naturale ale acestei mări s-au diminuat dramatic. Ce face atunci statul român? Concesionează… Şi nu doar în acest caz.

Revenind, este limpede că data şi rangul de importanţă ale vizitei au fost stabilite de către Casa Albă. Întrebarea este ce anume a determinat administraţia americană să accelereze atât de mult lucrurile? Vizita nu este atât de intempestivă cum pare. Primul argument: propunerea ministerului american al apărării de a spori cheltuielile alocate flancului de est al NATO cu 1.3 miliarde dolari. Ceea ce reprezintă o creştere a acestor cheltuieli cu aproape 40%. Îndeobşte, în spaţiul public românesc, acest lucru este pus în relaţiile cu potenţiala atitudine agresivă din partea Rusiei. În opinia noastră, importanţa vizitei pe care înaltul demnitar român o face la Casa Albă se cere pusă în legătură şi cu evoluţiile incerte în flancul sud-estic al alianţei. Relaţia SUA cu Turcia este, de la o vreme, sinuoasă, în condiţiile în care această ţară reprezintă principalul pilon al NATO în regiune. Acestei evoluţii i se adaugă situaţia încordată din Siria, unde confruntarea stă să izbucnească din moment în moment. Între taberele din interiorul ţării, dar şi între puterile momentului prezente pe teritoriul sirian. România este singura ţară din regiune care şi-a menţinut ambasadă la Damasc. În acelaşi timp, Bucureştiul are o tradiţie, o experienţă remarcabilă în relaţiile cu statele din zonă. Activarea politică şi diplomatică a ţării noastre în efortul mai larg depus de partea americană pentru asigurarea stabilităţii în regiune se poate dovedi de o reală mportanţă.

Semnificaţia vizitei este asociată şi cu o anumită răcire a relaţiilor dintre America şi Uniunea Europeană. Motivul imediat este reprezentat de contribuţia modestă a ţărilor vest europene la cheltuielile comune ale NATO. La recenta întâlnire de la Bruxelless, Donald Trump a prezentat chiar o notă a debitului pe care Germania l-ar avea faţă de Alianţa nord atlantică (calculat pe baza promisiunii făcute de fostul cancelar Gerhard Scroeder, în 2002, de a aloca 2% din PIB Germaniei cheltuielilor de securitate; promisiunea nu a fost onorată. iar diferenţa dintre ceea ce s-a promis şi contribuţia propriu-zisă s-ar ridica la enorma sumă de 300 miliarde dolari). Motivul imediat este acesta. Cel de background constă în marele excedent comercial al Germaniei pe relaţia cu America (excedent calificat de şeful administraţiei americane drept „bad, very bad”) şi, mai ales, în preeminenţa pe care Germaniei o are asupra Europei (unde te uiţi în Europa dai de Germania, a menţionat preşedintele american).

Într-adevăr, România nu trebuie să cadă în capcana unei potenţiale alegeri între Europa şi America. Rolul României este de a apropia punctele de vedere în dispută şi nu de a se angaja, unilateral, într-o direcţie sau alta. De altfel, convingerea noastră este că aceste diferenţe se vor atenua în timp. SUA trebuie să meargă umăr la umăr cu Europa, aceasta fiind o precondiţie a salvării ordinii internaţionale liberale şi, în general, a valorilor occidentale.

Europa Centrală şi de Est se dezvoltă, din nou, ca spaţiu de dispută dintre puterile care o străjuiesc: Rusia şi Germania. Descoperirea României şi a importanţei sale are loc în acest context. Discuţia din Biroul Oval va avea loc cu preşedintele României, dar în fundal va figura Europa Centrală şi de Est flancată de Germania şi Rusia, ambele aplecate asupra regiunii. Pentru moment, este limpede că doar America poate oferi garanţii de securitate efective ţărilor din regiune. Polonia şi România au şi făcut opţiuni ferme în această privinţă. Dacă doreşte să ducă la îndeplinirea rolulul său de stat de graniţă, România va trebui să mai facă un lucru: să îmbunătăţească relaţiile cu Rusia. Este de mirare cât de repede am uitat îndemnul preşedintelui George Bush, care, aflat la Bucureşti, ne îndemna să privim mai mult spre est. Era un fel de a spune că pentru America, o Românie cu relaţii bune în toate punctele cardinale ale regiunii poate juca un rol mult mai important. De fapt, definiţia statului de graniţă


Sursa foto: https://www.facebook.com/klausiohannis/

About the Author

Paul Dobrescu

Paul Dobrescu este profesor universitar la SNSPA, fondatorul Facultății de Comunicare și Relații Publice (FCRP), rector SNSPA în perioada 2008 – 2012; în prezent, conduce editura Comunicare.ro și Centrul de Cercetare în Comunicare din cadrul FCRP; printre cărțile publicate se numără: La ruse de la mondialisation. L’assaut contre la puissance américaine (2015, Paris, L’Harmattan), Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente (2014), Lumea cu două viteze. Puterile emergente şi ţările dezvoltate (2013), Viclenia globalizării. Asaltul asupra puterii americane (2010), Geopolitica (2008), Mass media și societatea (2003), Iliescu contra Iliescu (1997), America Americii – California (1993), Computere şi trandafiri sau paradoxurile progresului (1986); a îngrijit și prefațat traducerea în limba română a lucrărilor: R. Kaplan, Răzbunarea geografiei (2014), D. Cohn-Bendit şi G. Verhofstadt, Trezeşte-te, Europa! Manifest pentru o revoluţie postnaţională în Europa (2013), G. Verhofstadt, Ieşirea din criză. Cum poate Europa salva lumea (2012), H. Kissinger, Despre China (2012), W. Lippmann, Opinia Publică (2009).