Articol de Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu
La ora când scriem aceste rânduri, rezultatele prezidenţialelor americane se cunosc. Victorie detaşată a lui Donald Trump, în orice caz mai detaşată decât puteau spera chiar şi susţinătorii săi cei mai înfocaţi. Momentul este delicat şi complicat. Prea multe voci – inclusiv voci importante europene – au susţinut candidatul democrat. Vocile presei – americane şi internaţionale – au fost, preponderent, de partea aceluiaşi candidat democrat. Până şi partidul republican nu a fost, în întregime, de partea propriului candidat. Atunci, cum se explică victoria?
Formula standard: a fost un candidat anti-sistem. Adevărat, dar va trebui să ne întrebăm: de ce şi de când sistemul a devenit atât de antipatic, atât de nedorit? Rezultatul alegerilor recente din America se cer corelate cu urmările crizei din 2008. Cu evoluţia inegalitară a SUA din ultimele decenii. Criza a izbucnit în sistemul bancar (întruchipare a sistemului). A fost cineva pedepsit pentru gravele erori ale sistemului bancar? Nu, reprezentanţii sistemului au continuat să încaseze bonusuri, să se bucure de privilegii, în timp ce pagubele produse au fost acoperite din bani publici. A fost cea mai mare convertire din istorie a unor datorii private în datorie publică, un transfer al datoriei de pe umeri privaţi pe umeri publici. Datoria publică a SUA depăşeşte valoarea PIB-ului acestei ţări; numai dobânzile la datorii se ridică la peste 200 de miliarde dolari, anual, cam cât surplusul comercial al Germaniei, ori al Chinei.
Veţi spune: dar America este bogată, este performantă… Da, dar bogăţia se împarte tot mai inegal. 1% din cei mai bogaţi americani îşi însuşesc peste 20 de procente din avuţia creată anual. Pe când în Danemarca – ţară cu acelaşi PIB per capita – unui procent din oamenii cei mai bogaţi nu îi revin decât 7% din valoarea nou creată. Pe umerii cui se aşează această diferenţă enormă? Pe umerii oamenilor obişnuiţi. Clasa de mijloc – fala istorică a societăţii americane – a scăzut dramatic. În ultimii 10 ani salariile au crescut doar cu 3 procente, pe când preţul caselor cu 50%. Au crescut mult taxele şcolare. Circa 90 de procente din absolvenţii marilor universităţi americane sunt fiii foştilor absolvenţi; ceea ce arată că elita se perpetuează, că visul american a devenit o iluzie, că societatea americană se află într-un real blocaj. „Sistemul”, adică angrenajul de structuri şi mecanisme care a adus-o în această situaţie, a generat o imensă nemulţumire şi frustrare. Această nemulţumire şi frustrare l-a creat pe Trump şi l-a propulsat pe prima poziţie a ţării. A fost un candidat contestat, am putea spune puţin competitiv pentru o asemenea funcţie. Vă daţi seama câtă nemulţumire s-a acumulat în America, dacă a făcut din Donald Trump – condidatul de care se deziceau cele mai multe voci oficiale – câştigătorul cursei? Dacă ar fi să reţinem chiar şi numai această corelaţie, ne putem da seama nu doar de starea reală a Americii, ci şi de marile răspunderi care revin noului preşedinte.
Dacă ar fi să judecăm după primul său discurs – intervenit la puţină vreme de la aflarea rezultatelor – Donald Trump, preşedintele, se deosebeşte net de Donald Trump, candidatul. Un discurs cumpătat, un discurs care a afirmat clar: „Vom reînvia visul american”. Deci un gen de declaraţie de război la adresa inegalitarismului care se accentuează şi care afectează chiar bazele economiei de piaţă.
Victoria lui Trump reconfirmă şi consacră un adevăr fundamental: ne aflăm într-o perioadă de reaşezare a lumii. Izvorul acestei reaşezări este asociat cu izbucnirea crizei. Continuarea este întruchipată de cele trei mari conflicte ale momentului: Ucraina, Orientul Mijlociu şi Marea Chinei de Sud. Brexit şi recentele alegeri din SUA arată că procesul de reaşezare a „urcat” la etajul politic din fiecare ţară şi are deja coloratura naţională. Ultima mare superputere mondială (Marea Britanie) şi actuala superputere (SUA) ne anunţă că sunt preocupate de propria evoluţie. Este ca şi când ar cere un răgaz – şi un tip de încuviinţare mondială – pentru a se întoarce spre ele însele, după o perioadă în care atenţia a fost prea mult focusată pe probleme internaţionale. La nivel naţional, agenda internă va prima de acum în agenda politică a Americii. Adevăr valabil pentru toată lumea. Urmează o perioadă în care statele vor redeveni actorii principali ai vieţii internaţionale. Sperăm să nu fie şi o perioadă de adevărat egoism statal. Cel puţin din partea marilor puteri.
În oceanul de comentarii care au apărut după comunicarea rezultatelor, s-a afirmat că testul fundamental al noii administraţii va fi reprezentat de reaşezarea relaţiilor cu Rusia. Este un lucru care nu mai trebuie subliniat, dar nu este testul fundamental. Rusia este o superputere militară, iar relaţiile cu Moscova sunt foarte importante pentru liniştea globală. După opinia noastră, testul fundamental al politicii externe americane este cel reprezentat de situaţia din Asia Pacific. Istoria dă în fiert în Asia de Est, ne place sau nu ne place. Acolo unde SUA se întâlneşte faţă în faţă cu a doua putere economică a lumii, cu China, se va consuma o jumătate din acest test.
Cealaltă jumătate este reprezentată de întâlnirea cu „sistemul” pe care Donald Trump l-a învins în alegeri. Una este să învingi într-o bătălie şi cu totul altceva să ieşi victorios într-o înfruntare de poziţii. Aceasta este marea miză a mandatului pe care îl va avea Donald Trump. Nespus de dificilă această dispută. Că vrem sau nu să recunoaştem, multe din slăbiciunile Americii sunt asociate cu probleme economice şi sociale. Care nu se rezolvă de pe o zi pe alta. Iar cine a citit „testamentul” lui Barack Obama pe care îl transmite viitorului preşedinte îşi va da seama ce pondere au probleme, cum ar fi lupta împotriva inegalităţii, însănătoşirea sistemului bancar etc.
Nu putem, în încheierea acestor notaţii, să nu amintim ceea ce spunea Paul Volker, unul din cei mai proeminenţi preşedinţi ai Rezervelor Federale, imediat după izbucnirea crizei: „Nu-mi place direcţia în care se îndreaptă această ţară de ceva vreme, în multe sensuri. Economia ar putea fi o parte a problemei, dar e doar o parte mică din problema acestei ţări”. Şi continuă, făcând referire la întrebarea care se adresează, repetat: aveţi încredere în guvern? „Acum 20-30 de ani, răspunsurile pozitive însumau 70%. În prezent sunt între 20-30%”. Da, refacerea încrederii, care nu s-a erodat doar în ultimii ani, ci în ultimele decenii este problema centrală a Americii. Şi a Europei. Şi, dacă ni se permite, a României. Deocamdată, America a avut curajul să se privească, sincer, în oglindă. Din păcate, a făcut-o nu sprijinită de elitele sale, de oamenii care ar fi trebuit să vadă mai departe, ci de nemulţumiţi. Va învăţa ceva din acestă lecţie dură Europa şi România? Noi credem că nu, că vor continua să se legene în îmbrăţişarea corectitudinii politice, această poliţie modernă a gândirii.
